“Again and again it astonishes us that God makes himself a
child so that we may love him, so that we may dare to love him, and as a child
trustingly lets himself be taken into our arms. It is as if God were saying: I
know that my glory frightens you, and that you are trying to assert yourself in
the face of my grandeur. So now I am coming to you as a child, so that you can
accept me and love me.”
at the break of day Start again I heard them say Don't dwell on what has passed away or what is yet to be. Ah the wars they will be fought again The holy dove She will be caught again bought and sold and bought again the dove is never free. Ring the bells that still can ring Forget your perfect offering There is a crack - a crack - in everything That's how the light gets in. We asked for signs the signs were sent: the birth betrayed the marriage spent Yeah the widowhood of every government -- signs for all to see. I can't run no more with that lawless crowd while the killers in high places say their prayers out loud. But they've summoned, they've summoned up a thundercloud and they're going to hear from me. Ring the bells that still can ring ... You can add up the parts but you won't have the sum You can strike up the march, there is no drum Every heart, every heart to love will come but like a refugee. Ring the bells that still can ring Forget your perfect offering There is a crack, a crack in everything That's how the light gets in. Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering There is a crack, a crack in everything That's how the light gets in. That's how the light gets in. That's how the light gets in.
Show me the place
Show me the place where the word became a man
Show me the place where the suffering began
Ma gandesc de atat de mult timp sa descriu ce observ la stresul toxic al copiilor. E greu de descris, pentru ca in cultura romana nu exista concepte care sa formuleze realitatea pe care vreau s-o descriu. In Romania, oamenii se nasc stresati si mor stresati, si nimic in between.
Nimeni nu cauta sa inteleaga de ce, iar cei care mai inteleg cat de cat, nu au acumulat inca atat de multa practica,incat sa poata sa ajute si pe altii.
Ce este stresul toxic? E stresul care s-a acumulat peste limitele normale. In limite normale, stresul este bun; stresul si indurarea lui [in limite adaptate varstei] fac parte din procesul de cunoastere si de crestere. Dar stresul care nu e adecvat varstei [1] sau stresul care e potrivit varstei dar nu e reglat bine ca intensitate [2] sau stresul a carui cauza nu e inlaturata niciodata [3] - devine stres toxic care se transforma mai tarziu in comportamente deviate.
Una din cele mai importante cauze de stres la varste foarte mici e inabilitatea de a ajuta copilul sa se linisteasca si sa adoarma. Cum trebuie sa arate un cantecel de adormire care sa faca parte dintr-un ritual de adormire pt. un copilas foarte mic ? Si apoi, pentru un copilas mai mare, sau pentru unul suficient de mare cat sa mearga la gradinita ? Acum cred ca stiu, problema e ca nu am cum sa explic, pt. ca, din nou, nu gasesc in practica comuna din Romania (in cultura traditionala) concepte legate de stres, linistire si auto-linistire [*]. Am gasit insa acest filmulet care contine - nu pe toate - dar suficient de multe din elementele care - cred eu - ar trebui sa faca parte dintr-o rutina de linistire. Urmeaza sa le descriu pe rand, intr-o postare viitoare.
Am cautat atat de mult incat bunul Dumnezeu m-a ajutat sa gasesc. Slava tie, Doamne ! Binecuvantati fie toti cei care inteleg si folosesc aceste lucruri, pentru binele tuturor.
[*] Octavian Stanasila spunea ca vei sti cand un profesor de matematica este bun atunci cand e capabil sa explice integralele unui taran care vinde cartofi in piata.
Cam asta trebuie sa fie masura abilitatii de a comunica lucruri care, intr-o cultura anume, nu au fost traite niciodata de oameni, lucruri a caror experienta pur si simplu nu exista inca.
Toate lucrurile frumoase care fac diferența între o viață
tristă și una plină de mirare și bucurie pot să moară, uneori, fără niciun
martor și semnal de alarmă, sub grija unor oameni mânați de cele mai bune
intenții.
Se molipseste. Se "ia". Nu din cuvinte, nu prin invatare, ci prin trairea alaturi de oameni care "au". Căci celui ce "are" i se va da; dar de la cel care nu are,
şi ce are i se va lua.
In ortodoxie, credinta se "ia" prin molipsire, prin familiaritate cu cel care are sfintenia. Facandu-te fiu al lui. Copil al lui. Din cauza asta e important sa nu uitam niciodata - niciodata - cum e sa fii copil. Si, daca n-am fost niciodata cu adevarat, copii - exista multi oameni carora parintii le-au rapit darul de a fi copil si i-au crescut direct "oameni mari"- atunci sa invatam sa fim cu adevarat copii.
Pentru ca atunci cand ai ajuns la capatul drumului (vietii tale) si vezi ca nu ai fost niciodata copil, nu mai poti sa inveti sa fii copil din nou decat numai de la Mama din ceruri si de la Tatal din ceruri si de la rudele lor de aici de pe pamant, frati cu Fratele nostru din ceruri - noi toti adica, cei din neamul crestinesc.
Caci "Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un
copil, nu va intra în ea".
Asa spune Parintele Hrisostom de la Putna, aici (min. 39)
Maturizarea noastra emotionala poate face din copiii pe care-i crestem astazi niste adulti frumosi care vor deveni la randul lor parinti calzi si buni cum, poate, multi dintre noi nu am avut.
Iar asta se-ntampla pentru ca noi insine ne maturizam mai mult decat parintii care ne-au crescut pe noi, invatand lucruri la care ei n-au avut acces. Imi imaginez cum vor arata acesti copii peste cateva zeci de ani, cand vor deveni bunici, la randul lor. Cred ca vor fi o generatie de romani care vor creste sa devina batrani frumosi - plini de lumina -
De lumina pe care o punem noi, acum, in ei ....
Daca copilul tau e secretos si ii lipseste increderea, poate fi din
cauza ca tu esti excesiv de iritabil in prezenta lui.
Daca copilul tau e excesiv de timid si ne-hotarat, e, poate,
pentru ca tu incerci (mereu) sa-l ajuti sa faca lucruri pe care el le poate face si
singur.
Daca tu ii cumperi orice isi doreste, dar el ia mereu
jucariile altora, asta poate sa insemne ca tu nu-i oferi dreptul sa aleaga el
insusi.
Daca copilul tau arata deseori invidie si gelozie, asta poate
fi din cauza ca tu il compari prea des cu ceilalti.
Daca copilul tau e agresiv fata de alti copii, poate fi si
din cauza ca urmeaza exemplul parintilor lui sau al altei persoane din familie.
Daca un copil e iritabil si nervos, poate fi din cauza ca-i
lipseste atentia. Pur si simplu, nu stie cum sa faca altfel, pentru ca tu
sa-l bagi in seama.
Daca copilul tau te minte, ar putea fi din cauza ca tu ai
reactionat prea aspru cand el a gresit.
Daca copilul tau nu-i respecta pe ceilalti (copii), ar putea
fi din cauza ca tu-i spui mereu ce sa faca, fara sa tii seama de ce simte el.
Daca copilul tau nu poate face fata in situatii de dificile (confrontationale), se-ntampla poate, pentru ca tu l-ai descurajat in public (de fata cu altii). Nu trebuie sa faci asta niciodata, mai ales fata de fratiorii lui.
Cu cât mai mult îl doare pe cineva pentru
aproapele său, cu atât mai multă mângâiere dumnezeiască primeşte, căci altfel
nu este cu putinţă să sufere durerea. Dumnezeu îl mângâie într-un chip
deosebit pe cel care suferă pentru ceilalţi.
Pentru noi, creştinii, nu trebuie să existe
nici durere, nici amărăciune, căci dacă aruncăm amărăciunea noastră înaintea
lui Hristos, ea devine sirop.
NB, Siluana: Dumnezeu a suferit pentru noi pe cruce in mod absolut, fara sa existe mangaiere [ compensare ] a durerii.
Oare ... ? STIM noi oare, sa fim copii ...cat timp nici macar parinti buni nu stim sa fim ... ?
Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu
ca un copil, nu va intra în ea.
Matei, 10,15
Spunea Parintele Arsenie Papacioc, ca un pacatos i-a cerut
Maicii Domnului:
- Maica, arata-te a-mi fi mama! Si Maica Domnului i-a
raspuns:
“Arata-te a-mi fi fiu”
Min 141:00 Cum inveti sa fii copil al lui Dumnezeu
… deci,
asta … faceti efortul asta de a va aseza, cum v-am spus la : “Atata-te a-mi fi
fiu ... ” ... cata bogatie de viata si de solutii numai in acest cuvant scurt:
“Atata-te a-mi fi fiu ... ”
… pai, fiu
este ala care face nu stiu cate … ! da vine la mama … ! si, mama … c-am vazut … aaah, hai sa va zic, de ce, ce mi-a mai dat incredere la treaba asta, c-am
vazut odata (bine, de cateva ori … ) da odata mi-a ramas in minte, cand
se-ntampla exact cum v-am zis, adica, pruncu facuse pe el, bineinteles, si
mama, il schimba. Numa … diferenta era ca eram si io acolo… in camera aia … !
… s-a
umplut camera de-un miros… extraordinar de greu … Dar eu, departe fiind
(adica, … destul de safe, asa, adica nu… ) da tot era, era miros … insuportabil, dar
…. !
- Dar… ! Observam spectacolul … era un
spectacol care se desfasura acolo… mama il schimba… pa … asta ! Mirosea
crunt, bineinteles, dar – ei – nu aveau treaba cu mirosul … ! … Deci, ala zambea … de parca facuse nu stiu
ce … in culmea fericirii, si mama il
manca din priviri !
"mama,
ce-ai facut … !" nu stiu ce facea ea acolo (mama face de obicei, poate voi stiti
mai bine … ) In orice caz… Si, am vazut ca nu se scarbea… deloc, … mama… (de
ce ma scarbeam io … ) Si, atuncea, am capatat multa incredere aicea … Si, am
vazut si-n Evanghelii, dragii mei – de-aicea, ca sa fie parabola intre “copil”
– si discutia serioasa: In Evanghelie, desfranata, da ? la picioarele Mantuitorului: io spun: ca ea putea sufleteste ! raspandea o mireasca urata… de desfranare … adica, “caca” bine, adica, … toata …
Dar,
totusi, Mantuitorul nu s-a scarbit de ea, … Observati … ? stiti asta, da … ?
Sunteti de acord cu mine ca nu s-a scarbit de ea…
… Si,
atunci, am avut incredere sa spun asta: ca, daca eu ma scarbesc de pacatele
mele, Dumnezeu nu se scarbeste de mine … !
Stii … ? Si,
daca eu ma scarbesc de ale mele, Dumnezeu ma ia cum ia mama pe pruncu ala, care
l-am vazut eu, nu-i spune nimic (niciodata nu spune Dumnezeu, decat daca esti
impietrit la inima spune mai multe ) da daca te-ntorci cu pocainta, niciodata
nu-ti spune ceva, nu-ti bate obrazu, sau: bai, de ce-ai facut-o … ! Niciodata ! Niciodata !
Chiar
spunea maica asta din Grecia, ca Mantuitorul nu te-ntreaba niciodata, ba ! de
ce-ai cazut !? ci: … de ce nu te ridici … ?
Min 143:44
… Deci,
asta este increderea pe care o am : Stiu ce-am facut, si nu e bine … !
Si ma
scarbesc, sau… mi-e rusine, asta e… s-o punem mai … mi-e rusine… !
Daca mie
mi-e rusine, ma duc ca pruncu la Maica Domnului, ea ma ia, nu-i mai … e … usor, aceasta privire de care spunea parintele, se rezolva…
Min 144:00 Si, stiti cum se rezolva problemele noastre …?
… Si, stiti
cum se rezolva problemele noastre … ? Vreti… “patimi”… ?! Hai, ce vreti voi … ! Patimi ! Hai sa zicem … "patimile"-astea
! Stiti cum se rezolva … ? Intrand, apropiindu-te de Maica Domnului,
si-ncredintandu-i ei problema asta a ta.
Adica… de
exemplu… Dumnezeu n-are pretentii de la mine sa nu pacatuiesc: STIE ca nu pot.
FARA El –
eu-n-am-cum-sa-nu-pacatuiesc ! Este firesc pentru omul cazut sa pacatuiasca! Nu-nseamna
ca trebuie s-o facem… !
Ce-i lipseste
omului ? RELATIA CU EL. El ne-a zis ca: FARA MINE, nu puteti sa faceti nimic.
Da ! Si cu el – da ! Pe mine nu ma mai preocupa sa nu pacatuiesc – ca nu pot – Si
El, cum spune parintele, o sa lucreze in mine – inclusiv asta – sa ma vindece
de patimi.
Min 145:11 ... Si noi STIM sa fim copiii ai Mamei …
La fel,
Maica Domnului: ajung la ea, si nu-mi mai pun problema ce-am gresit, ca oricum
sunt … in culpa … oricum am gresit … inclusiv, am suparat-o … da-mi cer iertare …
Intrebare:
da de ce nu mergem la Mantuitorul …?
Raspuns: Nu, este ... e... diferenta specifica.... dar, eu vorbesc acum de Maica Domnului, … eu propun acest model al Maicii Domnului,
pentru ca noua… In primul rand, pentru ca asa a facut Dumnezeu lucrurile, asa
spun sfintii: Ea este Mama noastra in Duh, ea se poarta ca o mama … SI NOI
STIM sa fim copiii ai Mamei … STIM relatia cu Mama… Ne e usor … sa intram in
relatia asta cu Mama …
(… Bun … !)
"manati mai la adanc", "adanc pe adanc cheama ...."
arsita care parjoleste tot, doar umbra pomilor inalti o mai acopera, pomii - pe care-n restul timpului nici nu-i bagam de seama, au radacini infipte foarte adanc in pamant: acolo e racoare, de-acolo aduc ei o racoare-buna catre noi
pamantul asta bland, cenusiu, ignorat, are-n adancul lui ceva ce noua ne trebuie azi la suprafata, ca sa traim -
noi care, la suprafata lui, nici nu mai stim ce facem cu acest pamant, avem azi nevoie, cautam cu sete ceva ce se ascunde numai in adancul lui, depindem de acest ceva, adanc-si-racoros
in cultura lumii de azi, care pretuieste doar ceea ce se vede - ce se afla la suprafata - adancul, ignorat si dispretuit, se ridica singur la suprafata, incercand sa ne spuna ceva, sa ne vorbeasca: semnele timpurilor
Semnele timpurilor arata ca pe acest pamant pe care noi insine nu dam doua parale, Dumnezeu trimite Viata, trimite copii, parca strigand catre noi: Nu desnadajduiti ... !
apar astazi cunostinte despre cresterea-formarea unui copil fericit, pe care 2-3 generatii in urma le-au avut, dar apoi, le-au pierdut; si asa ne-am nascut noi, copii cu parinti buni, care-au stat langa noi doar cat le-a dat voie serviciul; si-asa ne-au crescut, orfani de mama, sau de tata, exact atunci cand aveam mai mare nevoie de ei. Si asa au aparut pe acest pamant al milei, generatii de copii care si-au iubit si si-au urat parintii - in acelasi timp - nestiind nici ei, saracii, de ce .... ? ... De ce, iubirea trebuie sa fie condamnata la ura, si invers, de ce daca doresc ceva trebuie sa urasc pe cel de la care trebuie sa primesc acel ceva, de ce nu stiu niciodata sa construiesc singur ceea ce doresc - si de ce astept ca cineva sa-mi dea mereu ceva, de ce nu stiu sa fiu independent cu adevarat, din dragoste fata de parinti - si nu prin rupere de parinti, prin independenta ca revolta fata de ei ....
ma rupe cateodata intelegerea atator drame, care s-au consumat si se consuma fara incetare in Romania, intre copii si parinti, ma rupe sa vad cum se repeta ele on-and-on, fara incetare, fara ca cineva sa-nvete vreodata ceva din asta, dar incerc sa ma re-compun de fiecare data dupa intelegerea si trairea lor, pentru ca porunca ne este data: Nu desnadajduiti !
.... Asta inseamna ca - asa cum orice porunca dumnezeiasca are inclusa in ea un ceva, si anume: o putere, (spune Siluana, maica copiilor orfani de parinti de pretutindeni), si porunca asta are inclusa in ea un secret, si anume: PUTEREA de a-o-face. Iar puterea asta vine - exact - tot de la Cel care a dat-o. Si numai de la El.
- ce-asteapta fetele de la un baiat astfel incat sa le determine sa se marite cu el ...?
la 02:57:00
Parintele Ieremia si Parintele Hrisostom de la Putna
Asteapta o baza de siguranta. Adica, ceea ce ne straduim sa oferim unui copilas inca din primele luni de la nastere, creaza un pattern pe care omul adult il cauta si-l va recunoaste toata viata.
In cazul in care il deprivam de aceasta nevoie fundamentala de atasament afectiv, copilul mic nu va mai fi capabil sa investeasca afectiune in alti oameni, din frica de-a o pierde; si, ajungand aici, il asteapta la colt, cu bratele deschise "cel care are tot ce nu ai primit in copilarie": calculatorul.
There is something simple and life-affirming in the attachment message-that the only thing your child needs in order to thrive emotionally is your
emotional availability and responsiveness.
You don't need to be rich or smart or talented or funny;
you just have to be there, in both senses of the phrase.
Rober Karen: Becoming Attached
Wikipedia - Teoria Atasamentului
Wikipedia - Teoria Atasamentului: Hotărâtoare pentru calitatea de mai târziu a
atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact
reacția lor promptă și adecvată la manifestările și nevoile copilului.
I love you to the Moon and back; te iubesc si te-nsotesc in toate durerile (Luna) si bucuriile tale, pana la cer si-napoi: asta e siguranta.
[ I love you every day of the week,
And twice on Sunday ]
in Piata victoriei. Si multe, multe masini de salvare, de pompieri, de... si un barbat de la isu, incarcat cu toate uneltele de interventie ca un miner care coboara in mina, se intoarce pt. ceva pe care-l uitase; colegul lui ii da ce-i lipsea, ii aranjeaza din nou toate uneltele pe el si-i da o palma pe spate, hai du-te, ia-o la fuga, coboara acolo ... iar el bietul o ia la fuga ca un om orbit de grija, de grija, care nu stie cum sa-ajunga mai repede, ce mila mi-a fost de el
parca ceva m-a lovit in stomac, intoarcerea aia catre prietenul lui parca era, sau putea sa fie, ultima lui intoarcere catre fata unui frate, catre fata frumoasa a zilelor acestei vieti ....
adica, o nevoie pe care tu nici nu stiai ca o vei avea in Viitor, va fi-a fost-este implinita de Dumnezeu (cu cateva zile doar) in Trecut, ca tu sa te bucuri de plinirea ei in Prezent ...
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: cel care are poruncile Mele
şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cine Mă iubeşte pe Mine, iubit
va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. L-a întrebat Iuda,
nu Iscarioteanul: Doamne, cum se face că nouă vrei să Te arăţi, iar lumii nu?
Iisus a răspuns şi i-a zis: dacă Mă iubeşte cineva pe Mine, va păzi cuvântul
Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el, şi locaş la el ne vom
face. Cine nu Mă iubeşte nu ţine cuvintele Mele. Dar cuvântul, pe care l-aţi
auzit, nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.
Doamne… Domnul meu si Dumnezeul meu! Uneori ma gandesc la
Tine ca la un Copil. Nu Te pot vedea altfel. Un Copil, numai atata esti.
In ochii lumii… asta-i nebunie!
Cămara unde Mirele
s-a-nveşmântat în trupul
ţesut din Preacurata
trăire
O, puritate,
iată un om, o Fecioară
cum trăia,
neştiută,
nimeni nu putea crede, nu putea visa
nu putea dori
ca un om înaintea căruia
îngerii se smeresc
Îl va naşte
pe Dumnezeu.
Braţele tale
L-au legănat,
ochii tăi înlăcrimaţi
de iubire
şi teamă
I-au văzut Faţa de Prunc,
I-au cuprins necuprinsa-I Lumină.
O, puritate,
numai tu poţi întrece pe îngeri,
numai tu puteai sta
în mijlocul unui asemenea foc
ca-n mireasmă şi-n rouă.
O, nevinovăţie,
numai tu nu poţi fi învinsă
de nimic, pe pământ.
Motto : “Sa nu-ti urasti Mama, Masa si Meseria”
[The Love-and-Hate Parade]
Din respingere se naste impotrivirea fata de cel pe care-l iubesti,
Din impotrivire se naste revolta impotriva lui
Exista, in copilaria foarte timpurie, ceva care marcheaza
omul pentru toata viata. Poti citi in orice adult ce fel de copil a fost dupa felul
in care se vede pe sine, pentru ca modul in care se vede pe sine (identitatea emotionala) se formeaza la varste foarte mici, in functie de felul in care ii
sunt stimulate atentia si curiozitatea in relatie cu hrana si prezenta iubitoare a mamei ... Foarte frecvent, prezenta iubitoare a mamei se
asociaza cu un proces lung si chinuitor in care copilului ii sunt varate in
gura cu lingurita diverse lucruri pe care nimeni dintre noi nu le-ar manca. Identitatea lui emotionala va incorpora respingere si impotrivire - alaturi de
dragoste.
Oricate metode de distragere a
atentiei vom folosi, copilul va respinge hrana administrata in acest mod. Iar cu cat insistam mai mult, cu
atat in copil se construieste un complex stabil de respingere: o iubeste pe
mama, dar respinge extensia ei cea mai apropiata - care este hrana pe care i-o
da. Din respingere se naste impotrivirea chiar si fata de cel pe care-l iubesti, din impotrivire se naste revolta impotriva lui. Tragic, insa, revolta se va naste chiar atunci cand crezi ca copilul e complet sub stapanirea ta si nu mai poti avea parte de surprize.
In cultura rurala (incepand sa patrunda din nou, timid, si in cultura urbana) copilului i se dadea sa manance si
altceva in afara de lapte nu cand apareau dintii, ci mult mai devreme. Intai
era obisnuit sa stea cu familia la masa, tinut in brate; el putea sa observe ce
fac ceilalti, incepea sa imite ce fac ei, incepea sa duca singur la gura
mici bucatele de alimente (paine inmuiata in supa sau ciorba, legume fierte) si
incepea sa le mestece cu gingiile.
Asa incepea prima faza din fiziologia hranirii, si anume exercitiul
mestecatului. Copilul invata astfel mai intai sa mestece, sa simta gustul mancarii, si abia apoi sa
inghita ce a mestecat. Asta este o ordine minunata lasata
de Dumnezeu pentru noi, pentru ca omul sa invete sa descopere gusturi si
texturi - inainte de a inghiti mancarea - tocmai pentru a fi capabil sa
aleaga el cu ce sa se hraneasca - sa fie el in control asupra a ceea
ce alege sa manance, nu sa fie tintuit la zid si hranit cu forta cu lucruri
care nu-i folosesc la nimic.
....De ce nu-i folosesc ? Pentru ca, ne-simtindu-le
gustul, ne-dorind nimic din ceea ce-i dau ele, nu le metabolizeaza bine, organismul nu le asimileaza la nivel optim,
si asta nu ajuta deloc copilul sa creasca - adica nu-si indeplineste chiar
scopul pentru care supunem copilul la chinuri.
OMS - Organizatia Mondiala a Sanatatii - recomanda inceperea diversificarii
abia dupa 6 luni, pentru ca abia atunci sistemul digestiv, atentia si postura
copilului sunt dezvoltate toate la un nivel optim, astfel incat hrana sa fie
primita cu bucurie. Cautand sursa frustrarilor adultului, cultura
occidentala a re-descoperit o parte din radacina lor foarte adanca in copilaria timpurie, si a re-inventat
hranirea veche de cand lumea a copilului, numind-o
"baby-led-weaning".
***
Efectele, in viata de adult
... apar mai tarziu, cand energia tineretii incepe sa se estompeze si pleaca, iar omul, ramas descoperit, incepe sa se intrebe, de ce nu poate si el sa iubeasca si sa fie iubit "cu totul", 100%, de ce nu poate sa nu asocieze iubirea cu respingere. De ce o slujba minunata nu-i aduce fericirea promisa, de ce o casa se dovedeste repede, o plictiseala mare de care vrei sa fugi. Fetele se mira ca se vad ne-iubite, ca ceva din ele respinge mereu pe cineva. Eu observ oameni care se pun mereu pe ei insisi pe locul 2 – chiar cand sunt sefi - care nu pot fi lideri decat daca au alaturi umbra protectoare a cuiva de care depind emotional, care isi suprima nevoile fundamentale chiar in cultura ciudata in care traim, care te obliga aproape, "sa faci ce vrei" (de-ajung bietii oameni sa faca tot ce vor instinctele lor, nu ce vor ei cu adevarat).
acesta cred ca e motivul pentru care nu putem SA PRIMIM tot binele, pentru care nu putem sa ne deschidem cu adevarat si complet catre ceva-ul catre care tindem: banuiala, certitudinea adanca instalata inca din copilaria timpurie, cum ca in orice lucru bun se ascunde un lucru rau de care trebuie sa ne ferim.
cand dreptul de a alege un lucru atat de fundamental cum e hrana, iti este negat in copilaria timpurile, alegerile tale ulterioare au sanse mari sa fie doar mijloace de a evita raul,nu alegeri constiente intre alternative care contin binele –
Cand esti invatat sa eviti mereu ceva rau, ti-e frica sa cauti prea mult, sau prea departe, in teritorii necunoscute: de obicei cauti pana la prima cotitura unde, daca nu te-asteapta ea, inventezi tu o placere sau o odihna usoara si cunoscuta – dar nu mergi mai departe in necunoscut
Asta e cred, motivul pentru care noi, romanii, desi niste oameni pasionali, zice-se, nu suntem pasionali pana la capat, nu avem lupte sfasietoare pana ultima picatura de sange, de ce punem noi ceva ce numim "intelegerea", cedarea, cooperarea [*] - ca ultim resort in orice conflict, in timp ce in alte culturi, oamenii au motivatia de a lupta "pentru dreptatea lor" pana la capat, cu eroism si daruire de sine.
Asa se naste personalitatea reactiva, care reactioneaza si fuge.
Personalitatea activa, cautatoare, dinamica si generoasa, care cauta binele si-l imparte cu toata lumea, este cea care nu si-a urat Mama niciodata, nici macar pentru o lingura de mancare de la Masa Ei.
Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se
poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este
zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul
culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir
dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în
această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te
poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni
cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat.
Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat.
Ţi se pare că viaţa ta a ajuns în punctul
cel mai de jos, că nu ai realizat mai nimic din ceea ce ţi-ai propus. Ai
avut atâtea visuri şi acum rătăceşti printre ruinele lor. Crezi că eşti
un om de nimic, iar cei din jur îţi întăresc această idee. Te simţi ca un
trădător, iar prima persoană pe care ai trădat-o eşti tu însuţi. Ştii că
ai avut atât de multe daruri de la Cel de Sus, dar constaţi că ţi-ai bătut
joc de ele. Deznădejdea îţi dă târcoale precum o hienă care aşteaptă să
mori. Un ratat! Aşa te vezi. Iar rataţii nu merită decât dispreţul şi uitarea.
Cine sau ce te-ar mai putea scoate din această capcană întinsă de
iscusitul vânător care este diavolul?
Şi totuşi există Cineva care a gustat din
această condiţie şi a biruit-o. A biruit-o şi pentru tine. Numele lui este
Iisus. Te-ai gândit că El, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om Care a cunoscut
ratarea? Unul despre Care toţi au crezut că a eşuat? Odată ce S-a lăsat
prins şi supus ocărilor şi chinurilor de tot felul, lumea nu a mai crezut
în puterea Lui dumnezeiască. Îi cereau să Se dea jos de pe Cruce, spre a
crede în El. Dar El Şi-a asumat până la capăt condiţia ratatului, a Celui
ce părea că nu-Şi poate duce misiunea până la capăt (paradoxal, El tocmai
prin asta o împlinea!). Propovăduise iminenta venire a Împărăţiei lui Dumnezeu
şi iată-L acum spânzurat pe lemn, ca unul dintre tâlhari, ca un făcător de
rele. „Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El,
zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El
este Hristosul, alesul lui Dumnezeu” (Luca 23, 35).
Chiar şi ucenicii cei mai apropiaţi au
crezut că s-a sfârşit totul, că misiunea lui Iisus pe pământ eşua lamentabil.
Şi cum n-ar fi gândit aşa, când au auzit că El Însuşi, pe Cruce, strigase
cu glas mare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,
34). Aşadar, Îl părăsise Dumnezeu, un soi de scurtcircuit avusese loc şi se
stinsese „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Unul dintre ucenici, Cleopa, pe
drumul spre Emaus, sintetizează toată această convingere, că totul se
sfârşise şi că nu mai aveau nici o aşteptare de la Iisus Nazarineanul: „Iar
noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel”(Luca
24, 21). „Nădăjduiam”, dar acum este îngropată nădejdea noastră.
Iar când Şi-a dat duhul, lăsând pe Cruce un
trup neînsufleţit, cine să-L mai cerceteze? Surprinzător, unul dintre ucenici,
un„sfetnic ales”, anume Iosif din Arimateia, a avut acest acces de omenie
elementară, a căpătat curaj şi, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a
cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). Cine s-ar fi gândit să poarte
grijă de Trupul Unuia ce eşuase pe Cruce? Ce rost ar fi avut să-şi
rişte cineva viaţa pentru – în ultimă instanţă – un simplu cadavru?
Ce mai conta? Mai mult, se ştia cât de porniţi erau iudeii să-i vâneze pe toţi
ucenicii Galileanului, aşa că de ce să rişte cineva inutil?
E atât de umană şi de înduioşătoare această
grijă a lui Iosif şi a lui Nicodim, cel care i s-a adăugat ulterior, „aducând
ca la o litră de smirnă şi aloe”. Ce au făcut aceştia depăşeşte orice
logică omenească: şi-au periclitat funcţia, şi chiar propria viaţă, spre a
se îngriji de semnul inert al unui mare eşec, de rămăşiţele unei misiuni
ce fusese plină de minuni şi de cuvinte „cu putere multă”. Lor li se
adaugă, apoi, femeile mironosiţe, convinse şi ele că tot îngropat vor găsi
Trupul lui Iisus, chiar şi în a treia zi de la Răstignire. Şi-au
învins frica de soldaţii care păzeau acolo şi se întrebau doar: „Cine
ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16,
3). Chiar şi după ce au găsit mormântul gol, tot nu credeau că Iisus a
înviat. O vedem pe Maria Magdalena plângând şi întrebând, la un moment, pe
Cel pe care-L confundase cu grădinarul: „Doamne, dacă Tu L-ai luat,
spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan 20, 15). Deşi Domnul le
încredinţează pe aceste curajoase femei, totuşi ele„erau cuprinse de frică
şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16,
8). Iar când au vorbit, la un moment dat, cuvintele lor despre Învierea
Învăţătorului „au părut înaintea ucenicilor ca o aiurare şi nu le-au
crezut” (Cf. Luca 24, 11).
Iată, dragul meu, pe scurt, povestea Celui
ce a gustat din plin condiţia eşecului. Dar această „ratare” a Sa
ascundea, de fapt, o mare biruinţă – împlinirea unei promisiuni făcute de
Dumnezeu încă de la izgonirea din Rai a primilor oameni.
Spre deosebire de El,
noi chiar suntem nişte rataţi, îmi spui. Dacă Domnul lucra, de fapt, la
mântuirea noastră, în timp ce toţi credeau că s-a terminat, dacă ratarea
era, de fapt, parte din izbândă („cu moartea pe moarte călcând”), la noi
pare că e ratare pur şi simplu. Că nu e nimic bun, nu poate fi, nu avem
cum să mai găsim ceva bun în eşecul nostru. Dar, până la urmă, ce este un eşec
dacă nu o moarte, o punere în mormânt? Viaţa mea se face ca un mormânt în
care locuiesc. Dar tocmai această îngropare e anticamera învierii ce mi se
pregăteşte de către Dumnezeu. Unde omul vede o groapă ce se deschide ca
să-l înghită, Dumnezeu vede pântecele din care va să se nască omul cel nou
(Cf. Coloseni 3, 10). Aceasta avem de învăţat din moartea ruşinoasă a lui
Hristos pe Cruce şi din îngroparea Lui.
Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se
poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este
zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul
culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă
te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această
cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi
împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni
cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat.
Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat, să
primeşti Viaţa care nu poate fi ţinută de nici un mormânt.
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de
multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când
discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte
mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună,
suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au
încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună
şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională. Dar tocmai
aceasta nu este întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem
o întâlnire emoţionantă cu victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se
aşteaptă de la noi, este ca atunci când am înţeles răul făcut, să îl îndreptăm.
Iar întoarcerea nu se sfârşeşte aici, ci trebuie să ne ducă
mai departe în procesul schimbării noastre. Întoarcerea începe, dar nu se
sfârşeşte niciodată.Este o mişcare crescătoare prin care noi devenim din ce în
ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecăţii, aceste
categorii ale căderii, întoarcerii şi dreptăţii disparşi sunt înlocuite de
categoriile vieţii noi.
Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher
& Son Ltd, Norwich, 1966 (pp. 66 -67)
Am observat cu multa tristete cat de
raspandita este cultura obedientei in cresterea copiilor....
Nu, nici macar in visele lor cele mai rele
parintii n-ar crede ca-i pregatesc pe copiii lor pentru a fi niste sclavi
supusi.... nu.... Dar... in realitate, ne-observandu-le nevoile din timpul
cresterii, neglijandu-i, impingandu-i pana la limita la care, din disperare, sa
impuna ei (prin orice mijloace) sa li se acorde atentie, ajung sa faca din ei
niste mici tirani, dependenti de putere.
Copiii se invata cu placerea de-a-si
exercita puterea asupra celor care cedeaza primii (submission) - adica asupra
parintilor... Caci, cine in viata lor cedeaza primii, daca nu parintii.... Pana
cand, in viata acestor mici control junkies intervin, unul dupa altul,
personaje la fel de mici - dar cu muult mai puternice ca ei – pe care nu pot sa
le supuna, si atunci, fug din fata provocarii si se refugiaza.... nu
oriunde, ci, chiar langa cei al caror control il au cu certitudine, adica parintii...
Invatand prin asta ca siguranta si
protectia se obtin doar de la cei pe care-i supui ….deci de la cei asupra
carora poti sa-ti exerciti puterea.
Ce se intampla foarte repede ? Se intampla
ca nu poti sa supui PE TOATA LUMEA. Incearca, copilul, iar atunci cand nu
poate, devine supus in fata celui tare, pur si simplu pentru ca asta a vazut el
la parintii lui, cand el era cei care-i supunea … Copilul copiaza atitudinile
vazute la parinti, nu sfaturile lor. Atitudinea parintelui e cea pe care copilul o percepe inainte sa inteleaga cuvinte, o copiaza si va ramane cu ea mult timp in viata.
Urmeaza apoi invatatorul ultim al copilului, calculatorul, cel mai
tare - dar ultimul, pentru ca dupa el nu mai urmeaza nimeni - care-i da putere copilului … apoi, i-o retrage… si, din
nou asa, intr-un ciclu morbid care creaza dependenta pentru ca se bazeaza pe
putere/control - si lipsirea de putere .... Calculatorul: mai intai, supus - apoi
stapan asupra copilului.
O dualitate care se instaleaza foarte usor,
care-i va scinda sufletul copilului si-l va transforma in ceea ce nimeni nu-si doreste: in strare de obedienta fata de cel care-i furnizeaza putere (calculatorul). Tehnicile prin care ajungem sa fim dependenti de ceva copiaza mult din copilaria noastra; asa se vede de ce nevoia de incredere a
copilului e atat de mare. Un copil caruia i se da atentie si este iubit in toata copilaria lui, in toate fazele ei de dezvoltare, este un copil senin: nicio dependenta si nicio legatura oricat de complicata a lumii acesteia nu-i va lua aceasta curatenie a sufletului pe care o da incredintarea ca te stii iubit. Si inteles, pana la capat.
Se mai intampla si invers, ca parintii sa
lase copilul sa-si planga necazul pana nu mai poate (i se zice cry-it-out la nebunia asta), ca sa
nici nu mai astepte ceva vreodata, de la ei. Sa fie, chipurile,
"independent". Iar copilul nu mai asteapta nimic, intr-adevar, pana
in momentul in care isi da seama ca "si el singur poate". Si atunci, se-ntampla nebunia: "va putea" o
gramada de lucruri, pe care niciodata nu le va impartasi cu parintii, pentru
ca, nu-i asa, parintii i-au transmis de mult mesajul: descurca-te singur !
SOLUTIA
Daca atentia si increderea measunt lucrurile pe care le doreste copilul - nu sa ma controleze, sa ma aiba la degetul lui mic - atunci sa le obtin, sa le invat, sa le caut – chiar daca nu stiu inca unde le
gasesc. Sa ma intreb, daca le-am pierdut: unde le-am pierdut – si de ce ? Daca
copilul meu nu e inconjurat de atentie si incredere adevarata, vie, sanse mari
sunt ca sa le caute acolo unde nu sunt. Si, sa ramana vesnic fara ele.
Dorinta de control : parintele, obosit, saracul, sau din alte cauze, nu "vede", nu observa sau nu simte ca copilul lui are nevoi noi, pe care singur nu si le poate implini; si atunci, bietul copil face si el ce stie: cere ajutor de la singura lui sursa sigura de mangaiere, care este parintele - nu bona sau bunica.
Toate nevoile copiilor se raporteaza la parinte, si isi cer implinirea de la parinte, asta e un dat al firii noastre de oameni. Sursa binelui e parintele.
Cand parintele nu mai poate furniza binele, copilul incearca diverse tactici de atragere a atentiei asupra lui (de fapt, asupra nevoilor lui). Culmea e ca, de fapt, aceste tactici sunt invatate tot de la parinte : prelungirea unui moment neplacut, de exemplu, de cate ori n-a obosit copilul saracul sa strige dupa noi cand avea o nevoie si noi nu o intelegeam...? Prelungirea, de catre copil, a unui moment neplacut - de data asta pt. parinte - se transforma in tactica, apoi, in metoda: daca urli suficient de mult, la sfarsit e posibil sa obtii "ceva".
Alta tactica, mult mai soft, apare mult inaintea celei de sus, de indata ce copilul invata legatura cauza-efect: eu fac asta, atunci tu reactionezi asa. E pur si simplu o tehnica de invatare. Noua ni se pare ca e o tehnica manipulativa (a copilului asupra noastra), dar de fapt e o pura tehnica de invatare; ea il va ajuta mai departe sa actioneze : daca eu fac 2 pasi singur si cad la al 3-lea, atunci trebuie sa fac toata chestia asta cat mai aproape de (un) parinte, care sa ma ridice cand cad.
Cand cineva nu e suficient de abil sa inteleaga nevoile copilului, le va percepe ca pe o incercare de control asupra sa, si nu e deloc departe de adevar; copilul gandeste: daca e asa de greu sa te fac atent la ce vreau eu, atunci trebuie sa fac ceva sa te am mereu langa mine, pt. ca atunci cand apare nevoia pe care o am (si care ma sperie pt. ca nu stiu s-o implinesc), sa faci tu ceva ca s-o-mplinesti.
Nezazul cu acest copil (eu am fost un copil exact ca in poza asta) este ca va invata ca "el poate"; ca se poate baza numai pe el in lumea asta, de fapt pe puterea lui. Va deveni un consumator de putere asupra parintilor lui, dar si asupra altora, si nu va vedea viata decat in termeni de putere: pot eu controla lucrul asta ...? Daca nu-l pot controla - il abandonez. Cu timpul, va abandona din ce in ce mai multe lucruri bune si frumoase, in favoarea celor pe care le poate controla (si care vor deveni din ce in ce mai putine): computerul, jocurile pe computer, si, in general, orice iti ofera "putere, IMEDIAT".
Nu va fi un cuceritor, nu va fi un luptator. Paradoxul este ca acest copil iubitor de putere/ si control, se va refugia imediat in viata sub fusta oricarui furnizor de putere, oricat de mica ar fi ea (aceasta putere), deci se va pune el insusi, din proprie vointa - sub controlul cuiva...
"Trebuie"
Nu va fi un cuceritor, un luptator, pentru ca va trai tot timpul sub imperiul fricii ca va pierde controlul/puterea - deci afectiunea sigura,garantata de putere. Va fi robul cauzalitatii (daca fac asa, trebuie sa se intample asa), nu va sari niciodata din schema ei rigida.
"Trebuie" va dicta viata lui si a celor din jurul lui. "Trebuie" sa fiu perfect ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa plang mereu ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa sufar din toate corzile sufletului meu ca sa-mi dai atentie .... ca sa te uiti la mine !
Atasamentul sanatos este ca o simbioza: ambele organisme se hranesc [ primesc beneficii ] din relatia lor;
Atasamentul bolnav este o parazitoza: unul il consuma pe celalalt.
L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea.
Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.
Şi atunci L-am auzit spunându-mi:
Îndrăzneşte să înţelegi că Eu te iubesc !
Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.
Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.
