luni, 23 iulie 2018

"N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Sursa



Autor : MARIUS IORDACHIOAIA



Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.
Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.
Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.
Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA




luni, 9 iulie 2018

Mary consoles Eve

Sr. Grace Remington © 2005 Sisters of the Mississippi Abbey

O Eve!
My mother, my daughter, life-giving Eve,

Do not be ashamed, do not grieve.
The former things have passed away,
Our God has brought us to a New Day.
See, I am with Child,
Through whom all will be reconciled.
O Eve! My sister, my friend,
We will rejoice together
Forever
Life without end.
 - Sr. Columba Guare © 2005 Sisters of the Mississippi Abbey

 Sursa









joi, 5 iulie 2018

Stresul toxic la copii si Maicuta Domnului

In cresterea copiilor, stresul nu este un lucru de evitat. Copilul trebuie sa invete sa suporte o absenta sau lipsa de protectie pentru o perioada limitata de timp, sau ne-satisfacerea pe loc a unei dorinte crude, intolerabil de puternice, cum ar fi dorinta de a ajunge la un obiect atunci cand nu stii sa te tarasti pana la el, sau dorinta de a adormi atunci cand simti nevoia acuta de somn - si nu poti.
Stresul de acest tip im-puterniceste copiii, ii fortifica si ii ajuta sa se maturizeze - insa, numai atat timp cat ei au certitudinea ca sunt insotiti, ca au ajutorul alaturi de ei tot timpul - si aici tot timpul inseamna, statistic, 99% din cazuri.
Cand ajung sa aiba certitudinea ca nu au ajutor, oricat de mult l-ar cere, ei nu-l mai cer.

Daca insa, in stres fiind, inca striga dupa ajutor si nu-l primesc, atunci intra in starea de hyper-vigilenta, de stres continuu, cronic, extrem de periculoasa, pentru ca duce la acumularea de cortizon in organism, iar ei nu au puterea de a-l elimina fara ajutor. Starea de hyper-vigilenta devine una continua, stresul cronic se instaleaza si copilul incepe sa-si construiasca obisnuinte si rutine proprii pentru a se salva si de a obtine ajutor: crize continue, urlete fara motiv, lipsa somnului - in general pierderea obisnuintelor de a se odihni in ceva.

Cine are grija de un astfel de copil, trebuie sa fie capabil sa preia starea aceasta de otravire cu cortizon, hyper-vigilenta, si sa o poarte in locul lui. Copilul trebuie sa vada in acel om hotararea de a face orice - dar absolut orice - pentru a-l salva si a-i oferi linistea. Abia atunci se linisteste.

Numai ca omul care preia asupra lui aceasta stare, plateste un pret foarte mare, fizic si emotional. De aceea, e bine sa ceara ajutorul Maicutei Domnului - nu doar o data, de doua ori, ci la fiecare pas, oricand si oriunde, folosind orice mijloc care-i linisteste si odihneste sufletul (Paraclisul Maicutei Domnului, rugaciuni - orice).
Ajutorul care va veni - va veni pentru amandoi: si pentru om si pentru sufletul de copil.








vineri, 20 aprilie 2018

ecuatia Ortodoxiei



Marius Iordachioaia

 ecuația Ortodoxiei
cât adevăr, atâta umilință.
și câtă umilință, atâta rugăciune.
câtă rugăciune, atâta credință.
și câtă credință, atâta minune....











duminică, 8 aprilie 2018

Invierea Iubirii noastre







…   Hristos a rămas de-a pururi Veşnicul îndrăgostit:

mai iubitor decât orice prieten,
mai drept decât orice stăpân,
mai mângâietor decât orice tată,
mai întru noi decât orice mădular al nostru,
mai de trebuinţă nouă decât chiar inima noastră“  –  Sfântul Simeon Noul Teolog



Sursa: Jurnaldemigrant