Dacă ar fi să rezum ce mi-a lăsat, aș spune, mai degrabă, ce mi-a luat: timpul lumii acesteia

Maica Rafaela Urda. N-am cunoscut-o niciodata, dar o recunosc din cuvintele celor pe care i-a iubit.
Era un copil - ar fi putut chiar sa fie copilul meu. Nu stiu daca era frumoasa, pentru ca eu vad in ea doar omul "trezit" la Viata adevarata, "mutat" cum spune ea, in altceva decat acest timp si aceasta viata.
In jurul ochilor ei lumina vibreaza si e dulce.

Cateodata, lumina ingheata si taie, asa cum pentru Dumnezeu durerea pierderii sufletului din noi, e de nesuportat; inacceptabila.

... Daca un om poate fi asa, cum e oare Dumnezeu ?

Așa era maica Rafaela, iubea

„Mulțumesc pentru că mă suportați”, i-am spus. „Te iubesc, nu te suport!”, mi-a răspuns, îmbrățișându-mă cu toată inima ei. Așa era ea, iubea. Iubea și când te lua în brațe, și când te lăsa să îți conștientizezi durerea, și când știa ce nu aveai cuvinte să îi transmiți, pentru că era suficient doar să o privești. Îmi amintesc prima dată când ne-am cunoscut. Îi scrisesem câteva cuvinte pe email înainte, iar dintr-un grup de oameni, s-a oprit la mine zâmbind și m-a întrebat: „Tu ești, frumoasa mea?”. Eu eram. Mai târziu aveam să înțeleg sensul cuvintelor „Să nu uiți că ești copilul meu!”. Știa că drumul ei se întindea spre veșnicie.

Dumnezeu cunoștea faptul că nu aș fi putut să fiu departe de ea în momentul în care trecerea s-ar fi făcut. Eu cred că timpul meu petrecut în mănăstire, acel un an și jumătate în care cancerul ei a escaladat, a fost darul Domnului pentru mine din multe puncte de vedere. Unul a fost acesta, al faptului că am devenit moștenitor viu al harului ei, că am văzut-o cum cu ultimele puteri, în toiul nopții, mă ruga să o ajut să se pună în genunchi, ca să se roage pentru cei adormiți. Că mi-a arătat cum dragostea ei pentru Dumnezeu a curs mai multe lacrimi decât durerea insuportabilă omenească pe care o avea. Că avea o capacitate extraordinară de a găsi binecuvântarea până și în pașii aceia pe care îi făceam împreună cu greu, și pe care îi numea dans. Că mă aștepta să facem împreună un bagaj, doar ca să îmi facă această bucurie, de a putea să o ajut cu ceva. Că, uneori, îmi împărtășea din ce trăiește ca și cum ar fi vorbit unui om mare deja, capabil să primească. Încredere, avea atât de multă încredere în lucrarea Domnului cu mine.

E adevărat că m-am lipit prea mult de ea, dar nu am îndrăznit vreodată să îi spun cât de greu avea să îmi fie fără. I-am dăruit un desen în care exprimam ce simt. În ziua înmormântării ei, după vecernia Sfântului Nicolae, l-am găsit într-un colț întunecat din chilie, lângă Filocalii. Era rupt, rearanjat și lipit cu scotch. Mă lăsase în grija Domnului, privindu-mă din Cer. Cât de mult trebuie să mă fi iubit, ca să îmi facă un cadou de ziua mea, până și după moarte?! M-a iubit cu aceeași iubire cu care mă mângâia pe cap după ce unele cuvinte ale ei îmi treceau prin inimă ca o sabie. Era de partea mea, cea adevărată, și căuta cu toată puterea să mă ajute să fiu autentică, să fiu un om nou născut din prima dragoste...

Maica Rafaela m-a învățat că Domnul mă iubește, că e în regulă și să greșesc, dacă învăț din asta, că pot face pauze, că a spune „da” mereu și a nega „nu”-ul pe care îl simt e o boală, că am voie să am viața mea, separată de dorințele celorlalți, că indiferent de ce au făcut ceilalți, eu sunt singura responsabilă pentru cum trăiesc acum, dacă aleg sau nu să iert, dacă aleg sau nu să mă bucur de viața prin care curge iubirea Lui. Că veșnicia a început, este acum, și suntem împreună, fie că ne vedem, fie că nu.

timpul lumii acesteia

Dacă ar fi să rezum ce mi-a lăsat, aș spune, mai degrabă, ce mi-a luat: timpul lumii acesteia. Pentru mine, acum, ceasul nu mai are însemnătate decât atunci când am de ajuns dintr-un loc într-altul. În inimă îmi bate veșnicia și știu că e doar o chestiune de bătăi până când voi fi acolo unde și ea este, după cum se ruga.

Și a avut grijă, ca până atunci, să mă lase în sufletele oamenilor pe care îi iubea cel mai mult, care o crescuseră, care o învățaseră, iar acesta a fost, pentru mine, cel mai mare dar pe care știu că putea să mi-l ofere. Mi-a dat tot ce primise de la Dumnezeu, prin oamenii de la care primise, și mi-a luat risipirea, dându-mi haină de iubire.

Și mi-a arătat, în visul acela, că sub rănile ei, strălucea un minunat albastru. Căci o întrebasem cum o fi arătând albastrul ei acolo, acum... Și mi-a cântat cu vocea ei frumoasă un cântec pe care nu l-am auzit pe pământ, pentru că ea știa să meargă dincolo de granițe. Așa cum știa când cineva din alt colț al lumii se ruga pentru ea.

Și, uimitor, deși știa tot, îmi spunea că cel mai mult o ajutaseră cuvintele „eu nu știu nimic”. Doamne, nici eu nu știu nimic, și nu mai știu nimic de ea, dar o simt mereu a fi cu mine. Te-am rugat înainte să își ridice brațele spre Tine și să plece cu acel avânt, să o primești în Împărăția Ta. Și cred că nu ai fi luat-o, dacă nu ai fi iubit-o într-atât. Căci lumina aceea care s-a pogorât peste chipul ei în clipa morții, zâmbetul acela care i-a răsărit pe buzele lipsite de viață omenească, nu puteau să fie decât de la Tine. Odihnește-o, Doamne, unde sfinții se odihnesc!

Nicoleta

 Sursa: Centrul de formare si consiliere Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Iubirea si dependenta emotionala - cum le deosebim ?

Conferinta susținută de Monahia Siluana Vlad,

Iasi 18 martie 2017

Maica Siluana Vlad este coordonatoarea Centrului de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și stareța Mănăstirii „Sfântul Siluan Athonitul” (Talpalari) din Iași

Să fie un NU blând, cu înțelegere pentru sufletul tău obosit de durere

Cea mai frumoasa poveste adevarata de Craciun, pentru mine, anul asta

Vi-l dau spre bucurie şi binecuvântare pe fiul nostru de 24 de ani – Sebastian

Vi-l dau spre bucurie şi binecuvântare pe fiul nostru de 24 de ani – Sebastian, ca sfântul care a îndurat martiriul de două ori. Autist sever, nonverbal, cu perioade acum intermitente, dar au fost şi ani în şir fără pauză, de crize paroxice şi suferinţe atroce. Vi-l dau („Vezi aici pe braţul meu/ Ţi-l aduc pe Dumnezeu”) spre binecuvântare şi bucurie, căci ştiu că e cuprins de multă vreme în rugăciunea Cuvioşiei voastre. Sebastian care „nu înţelege ce i se vorbeşte” şi „nu îl mai interesează nimic” petrece cam 75% din starea de veghe în faţa icoanelor „vorbind” cu Dumnezeu. Noaptea, pe întuneric, treaz, se întoarce de-a curmezişul patului cu ochii spre icoana cu Punerea în mormânt. Şi din când în când îl auzim - atât de rar! - râzând. Şi dăm slavă Mângâietorului că Sebastian ne ţine treji cu chicote şi nu cu urlete. Se duce pe întuneric în bucătărie şi se clatină de pe un picior pe celălalt în faţa icoanei Maicii Domnului „dând din aripioare” (mâini) - stimming, calmare prin ticuri. În casă avem şi cărţi cu benzi desenate, frumos colorate, imagini şi multe reviste care l-au interesat când era mic. Nu le acordă atenţie. Vine în sufragerie şi el, care nu poate susţine contactul vizual decât în scurte străfulgerări, îl priveşte pe Doamne ore în şir, se ridică şi vine în faţa icoanelor cu faţa înălţată spre ele. Ieri, când l-am scos la aer, s-a întors din uşă şi s-a mai uitat încă o dată la icoana Sfintei Treimi. Binecuvântaţi fie cei ce le-au pictat, sau făcut. Binecuvântaţi fie cei ce ni le-au dăruit, Slăvit fie Numele Domnului!

M-am gândit, măicuţă dragă, cum pot să vă mulţumesc pentru răspunsul pe care mi l-aţi dat şi mi-au venit în minte ochii lui Sebastian privind spre Slava Nemărginită a lui Dumnezeu.
Sunt şi eu unul dintre mulţii „seminarişti” necunoscuţi Cuvioşiei voastre, care Îl roagă pe Dumnezeu să îl înveţe iertarea. M-aţi învăţat cum să mă rog, cum să tac şi să ascult răspunsul, cum să binecuvântez, cum să-L rog pe Iisus să mă înveţe cum să iubesc, cum să-L aduc pe Domnul în viaţa mea. S-au întâmplat şi multe micro-minuni în viaţa mea.

Mie mi s-a arătat Domnul, ca „Iisus boierul” cel al lui Nicolae Steinhardt, dăruindu-mi o bucurie copleşitoare, de neînchipuit, pe care nu am mai aşteptat-o, sau cerut-o în viaţa această. Deschizând prin Sebastian, spre el şi spre mine o inimă care ne-a uitat 22 de ani. Prietenul atât de drag care ne-a uitat. Când am auzit cuvântul „Frate” de la prietenul care ne-a uitat complet multă vreme, am simţit dorul arzător să dau oricui îmi iese în cale o bucăţică din Bucuria ce ne-a trimis-o Tatăl, făcându-ne conductorii prin care circulă în lume, printre oameni, Dragostea Lui. Prietenul drag din liceu, fratele meu, naşul nostru, deşi nu crede (încă) a devenit cu adevărat părintele meu spiritual, conducându-mă spre Domnul cu un singur cuvânt. M-a ridicat la Cer. Pentru scurtă vreme am respirat toată dulceaţa descrisă de Gura de Aur a Hrisostomului când îi scria diaconiței Olimpiada despre negrăita frumuseţe a prieteniei dintre oameni, care vine de dincolo de noi. Dar „muzica”, zgomotele acestei lumi au fost mai puternice pentru el şi am re-trăit din nou, la fel ca în tinereţe şi tulburarea Sfântului Apostol Pavel. „N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu[...] Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dar faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana”.

Lucrând iertarea, am învăţat să-l aduc în faţa Domnului în rugăciune tainică, să-l binecuvântez, să-i mulţumesc, să-i deschid uşile Raiului cu tot ce reuşesc să fac bine altora, să schimb în mine, cu bucuria, mângâierea şi sprijinul pe care din când în când îl pot aduce altora mai necăjiţi ca mine şi pe care le trec toate în contul lui. Am credinţa nebună că, prin rugăciune, binecuvântare şi lucrarea poruncilor cât voi putea, îl voi împinge în Rai. Tristeţea, dorul meu, lacrimile mele, dragostea fraternă i le încredinţez lui Dumnezeu, Care de atunci m-a învăţat să văd ca frate pe orice om întâlnit şi să încerc să-l adăpostesc la mine în inimă. Iar oamenii necăjiţi, încercaţi şi tulburaţi au început să mă găsească, să caute mângâiere, o ureche care să-i asculte, un cuvânt (cele învăţate de la Cuvioşia voastră). Şi L-am auzit pe Domnul vorbindu-mi: „Te-am învăţat cum să fii prieten, pentru cei pe care-i trimit acum la tine, pentru cei care au cu adevărat nevoie de un prieten, pentru cei care plâng că «nu au om». Dacă alţii ţi-au stins lumina ca să nu-l mai vadă pe fiul tău Sebastian, sau pe tine, din întuneric vei vedea mai bine pe cei care sunt singuri şi au nevoie de mângâiere".

Puţin înainte de ce v-am povestit, o depresie răvăşitoare cu care încă mă mai lupt... Acum îmi dau seama cu stupoare... cu bărbăţie (nu-mi fie a mă laudă), în ciuda faptului că am plâns greutatea mea în lacrimi, m-a sfărâmat în bucăţi. Slavă Celui de Sus! Căci nu am pierdut nicio bucăţică şi L-am chemat să mă adune la loc - bine de data asta. Aşa cum vrea El şi nu cum aş vrea eu. A fost şi este şansa vieţii mele. Locul naşterii mele la Viaţă în sânge, lacrimi şi dureri. Deşi durează de aproape trei ani şi nu a trecut, căci încă mai am lecţii de învăţat, am primit în schimb de curând şi bucuria Prezenţei. L-am auzit pe Gheronda Paisie (la care am multă evlavie) cântând în Cer cu îngerii şi am desfăcut palma ca să-mi ia mâna într-a lui şi să îmi pună braţul pe umeri cum făcea cu cei care-i căutau sfatul. Am simţit de curând cum Iisus pune umărul lângă al meu şi îmi ușurează povara Crucii şi îmi spune blând „Sunt aici, cu tine”. L-am văzut pe Sebastian cu perioade de ameliorări semnificative în care a putut să îşi mărească timpul de stat în biserică de la câteva minute la o Liturghie întreagă, l-am văzut liniştindu-se în biserică, zâmbind, înseninându-se, cu grimasele şterse de pe faţă, cu ochii sclipind. Şi am înlocuit rugăciunile de cerere, cu cele de binecuvântare, mulţumire şi slavă.

Cu recunoştinţă şi dragoste întru Hristos,
Teodor/Doruțu - doar un copil

COPILUL MEU DRAG, TEODOR, DORUȚU,

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!
Mulțumesc pentru Sebastian!
Mulțumesc pentru durerile pe care mi le-ai împărtășit!
Mulțumesc pentru că ai ales să te naști din lacrimile și sângele durerilor tale!
Mulțumesc pentru că exiști!
Mulțumesc și te rog: spune nu depresiei cu fiecare fir de răsuflare. Să fie un NU blând, cu înțelegere pentru sufletul tău obosit de durere, dar și hotărât să ceri de la Domnul ca bucuria Lui cea sfântă să te mângâie atât în taina inimii, cât și prin cele din jurul tău.
Iar când te afunzi în durere, adun-o cu cât mai mult drag poți și fă din ea vasul milostivirii Domnului.
Sebastian contemplă Acolo și mila și frumusețea Domnului. Ce simte și trăiește el fără a putea pune în cuvinte și gesturi, trece în viața voastră și în lume ca o mângâiere pe care mintea noastră nu o poate pricepe, dar o poate trăi și contempla.
Vă îmbrățișez cu lacrimi și rugăciune, pe tine, pe soția ta (delicat prezentă pentru mine) și pe Sebastian. Îmbrățișându-vă pe voi, Îl îmbrățișez pe Domnul, Care vă ține atât de strâns în Brațele Sale părintești încât nu vă pot despărți.

Maica Siluana

cand doare Viata

–  Eu cautam sa inteleg ce sens are viata si sa gasesc un raspuns valabil pentru mine. Durerea mea crestea din ce in ce mai mult, si intr-o zi am simtit ca o sa mor daca o sa mai indur acea durere. Dar de fapt ma durea impotrivirea la durere. Si cand am spus ca daca mai dureaza am sa explodez, am sa crap, vocea mea din adanc a spus: crapa! Si s-a facut lumina… Atunci m-am intalnit cu Dumnezeu si am cautat o forma sa ma inchin Lui.

....

Cuvinte de la Parintele Calciu despre sensul suferintei…  Reusisem sa traiesc cu Dumnezeu durerea mea, nu ma mai impotriveam. Am trait minunea ca fusesem scoasa din durere, cu durere cu tot. Durerea era chiar viata mea care invata sa devina bucurie, pentru ca la capatul acestei dureri era si este Dumnezeu. Dar acum incepuse sa ma doara durerea lumii. Si, vorba prietenei noastre Sara, care a zis ca eu credeam ca o sa ma ia in brate si o sa ma mangaie, acuma mi-a dat mai multa durere.  Si intr-o zi, cand traversam o strada cu trei benzi incolo si trei incolo, si in mijloc un mare spatiu cu trandafiri, i-am vazut pe oameni, le-am vazut fata asta ranita si stiam, vazusem ca dincolo de fata asta, e chipul lui Dumnezeu pe care eu l-am vazut cu ochii astia, si m-a coplesit o durere si m-am oprit. Si am vrut sa-i spun: “Doamne, cine ne scapa de durerea asta?”. Atunci am simtit ca este durerea Lui pentru oameni, durerea Lui pentru noi. Am simtit ca Dumnezeu a luat trupul nostru ca sa ridice durerea noastra in trupul Lui, si ca atata timp cat eu sunt in carnea in care El intra cu carnea Lui indumnezeita, durerea Lui este si durerea mea si durerea mea este si durerea Lui.  In cuvinte este imposibil de spus ce s-a intamplat. Raspunsul pana la urma a fost – eu va spun in cuvinte, eu l-am primit atuncea ca un altfel de inteles – nu putem sa scapam de durerea aceasta, decat scapand de trupul acesta. Si daca nu mai am acest corp, nu mai sunt eu. Si ce vom face, ce e de facut? Si raspunsul a fost: “lasa-te mangaiata si mangaie”. Si cand am ajuns de partea cealalta [a drumului] eram misionara.

....

De aici

Prezentul Continuu

In Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului şi nici n-o comemorăm

Maica Siluana Vlad 

Dacă în trupul şi psihismul nostru îi moştenim pe părinţii şi strămoşii noştri şi suntem urmaşii lor până la Adam, în nous suntem prezenţi cu toţii în Adam, omul total sau ipostatic, cum îl numeşte Părintele Sofronie de la Essex.

Aşa înţelegem cum, în Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului şi nici n-o comemorăm, ci devenim părtaşi la ea intrând în Împărăţia întemeiată pe ea. De aceea şi cântăm la praznice: Astăzi S-a născut Hristos, Astăzi a Înviat Hristos! La acest Astăzi avem acces prin nous şi pentru intrarea definitivă în el ca "Ziua a opta" ne pregătim prin viaţa noastră de creştini.

La Hristos nu ne raportăm decât la prezent

Gheorghe BUTUC

La Hristos nu ne raportăm decât la prezent. Ieri este amintire. Mâine este iluzie. Omul astăzi se întâlneşte cu Hristos (Evr. 3, 13), aşa cum spune şi Origen: „Pentru Dumnezeu un secol se socoteşte ca durata unei singure zile, ba chiar mai puţin“ (ibidem). Deci, pentru fiecare dintre noi, acest prezent se consumă la modul conştient de dimineaţă până seara, o singură zi fiind rezumatul întregii noastre vieţi, zi în care suntem chemaţi să săvârşim în faţa lui Dumnezeu toate gesturile mântuirii noastre.

Astăzi ne mântuim. Fiecare zi a vieţii este o nouă zi, o unică zi, irepetabilă, care punctează esenţial viaţa noastră. De aceea se repetă zilnic la mănăstiri şi catedrale (şi nu numai) cele Şapte Laude încununate de Sfânta Liturghie. De fapt, ele nu se repetă, ci se săvârşesc zilnic, în chip unic, într-un prezent continuu, iar repetarea lor nu-i îngăduită fără împlinirea lor totală în dumnezeiasca Împărtăşire şi de aici înlăuntrul omului spre sfinţirea lui.

In Tacere

Cand stai langa un om care sufera fara sa poti sa-i oferi nimic (in afara de prezenta ta), e ca si cum ai asculta o muzica ciudata, care nu se aude. Fara sa vrea, omul incepe sa auda muzica asta in tacerea ta, si ea ii spune fara cuvinte: sunt aici, sunt cu tine, o sa fie bine, o sa fii bine. O sa fii.

Cred din ce in ce mai mult ca si prezenta lui Dumnezeu langa noi seamana tot cu un fel de muzica: e tacere de jur imprejur, dar cineva, neauzit, indreapta spre tine valuri de armonii care canta.

________

In Tacere

Sa iesim din zarva gandurilor, sa trecem dincolo de ele, in tacerea aceea dinlauntru nostru,

Si sa ne lipim acolo de Numele Domnului.

Sa cautam, in plina neliniste, pacea de dincolo de neliniste! E ACOLO !

Noi nu suntem ACOLO !

Rugaciunea si ascultarea de Domnul si de duhovnic ne va ajuta sa gasim calea !

Maica Siluana