Coronavirus

Dumnezeu

Odata, la inceputul credintei, stiam cine este Dumnezeu. Apoi, l-am pierdut. 

Acum, am gasit calea care merge catre Dummezeu. Nu e acelasi lucru, dar e bine, inteleg acum ca e ca si cum l-as fi gasit din nou. Probabil, asa cum spune Parintele Ioan, staretul manastirii de la Alba Iulia: dupa ce l-am pierdut pe Dumnezeu, "calea" e acel drum pe care inveti sa spui din nou, "Da!" lui Dumnezeu, pentru fiecare "Nu" pe care l-ai spus in trecut. 

Sa fii cu El constient, sa-l alegi, adica, de fiecare data.

Sa fii cu El pentru ca vrei, "nu pentru ca poti", cum zice Siluana. 

Asta este calea mea, de om, calea alegerii mele personale.

Dar calea alegerii noastre, ca umanitate..., exista oare asa ceva? 

Poate alege umanitatea un Dumnezeu, liber, in fiecare ceas?....

Nu.

Poate ca de-asta s-au dat legile "poporului Meu Israel", in vechime.... pentru ca popoarele - nu pot alege. 

Nu pot alege, adica, ce "e bine". Puse in situatia de a alege, popoarele aleg pe Barabas. Confortul de moment, interesul de moment. 

Am strambat, in ultimii ani de pace, fara razboaie, legile firii noastre; oamenilor li s-a oferit confortul - l-au ales. Au uitat munca: nu acea munca din care iti castigi painea zilnica, ci acea munca in care iti pui sufletul ca in palmele lui Dumnezeu, cautand "solutia". 

Au mai pastrat pasiunea asta doar chinezii. Insa ca niste robotei, fara Dumnezeu. Muncind ca niste robotei pentru a vinde altor oameni - tot  niste robotei, si ei.

Totul e stramb; am strambat totul dupa dorinta noastra. Am ales "fie voia noastra", nu "a Ta".

Totul, pana la Natura. Natura ii apartine inca lui Dumnezeu. Un sfant a spus parca asta: omul va stramba totul dupa "voia sa", dar natura nu va putea sa o strambe. Natura nu cunoaste decat o singura lege, o cale si o singura "voie": a binelui. 

Binele nu e relativ in natura. Cea mai mica abatere de la aceasta cale, i se intoarce omului impotriva, inzecit. Iar acum, i se intoarce chiar si imediat, pe loc.

Un mare sfant, Arsenie Boca, spune: "Fiecare generatie trebuie sa raspunda la intrebarea: Cine este Dumnezeu?" 

oare cine este Dumnezeul nostru, care - caruia - i-am facut noi toate astea ....

Cand nu mai ai nimic

 Florin Caragiu: "cand nu mai ai nimic, ramane ceea ce te face viu"

Bine-cuvantarea inseamna: esti bine, ai sens, "nu traiesti degeaba", viata ta e in mainile Mele
nu te teme, nu "esti" in zadar
bine-cuvantarea e un rost, o directie buna, o integrala a fiintei tale cu rezultatul necunoscut; e in cer - dar si in tine
copiii gandesc mereu integrator, mai ales copiii foarte mici, pentru ca ei abia au sosit din regatul Imparatiei, de langa sanul Tatalui, unde totul are sens, totul are un rost, nimeni nu-i lipsit de nimic, fiinta noastra curge, e vie, adevarata si intreaga - nu asa cum se vede de aici, lipsita si flamanda si insingurata
de-aia zambesti fara sa vrei, de indata ce vezi un copil
copiii, pana nu-i prostim noi de tot - ne invata multe, multe, despre Tatal nostru din ceruri, despre cat de smerit si bun este El si cat de cumpliti si fiorosi suntem noi; si cum, doar intr-o clipa, alaturi de un copil - chiar acum si aici - putem pasi in Imparatia Tatalui, putem uita toata grozavia lumii si putem fi copii si noi, la sanul Tatalui Celui care ne-a nascut
Ca si cum cele doua lumi nu sunt, in realitate, despartite de nimic.
Atat de aproape este

din clipa in care apare, un copil ne invata cum iubeste Tatal, pentru ca nu poti sa te apropii de un copil decat lasand ale tale deoparte, toate urateniile, toate ticalosiile (care ti s-au facut sau pe care le-ai facut tu altora). de un copil nu poti sa te apropii decat in stare de jertfa de sine. parintii adevarati iubesc in stare de jertfa de sine, cu o iubire care nu asteapta nimic pentru sine.
oamenii se iubesc unii pe altii pentru un beneficiu. oricand exista un beneficiu (zice diaconul Adrian Sorin Mihalache). Oricand luam ceva pentru noi, oricand zeciuim, ca vamesul Zaheu, zidirea lui Dumnezeu, de ceva-bun-pentru-noi, pentru placerea noastra (Sf. Maxim Martusisitorul). iubirea adevarata care nu cere nimic pentru sine, e doar iubirea de copii (numai cand sunt foarte-foarte mici, pentru ca apoi ne inchipuim ca ne datoreaza nu-stiu-ce si ar trebui sa faca si ei, la randul lor, ceva pentru noi...). Mai este, spune Sfantul Porfirie, o iubire adevarata pe lumea asta, care nu cere nimic pentru sine: este iubirea de vrajmasi...
un copil care te scoala in miezul noptii sau cand ti-e lumea mai draga, continui sa-l iubesti pentru el insusi. 
Poate si din cauza asta Tatal l-a trimis pe Fiul lui la noi, nu ca pe un zeu razbunator pentru rautatile pe care le traim noi aici, ci ca pe un copil...

Asa ne spune Tatal, prin copiii nostri: eu te iubesc pentru tine. Pentru tine, pentru ca "esti". Atat de putin ne ceri, Tatal nostru...? Sau atat de mult...?
Am vazut si reversul, copii mari, ajunsi adulti, cu parinti abuzivi, nesimtiti, egoisti, rai de-a dreptul. Iar ei, in lipsa oricarui sens, isi iubesc parintii "pentru ca sunt"...

Dragostea adevarata, nu vine de la oameni, vine de sus din cer.
"Smerenia este acea calitate a dragostei dumnezeiesti, care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov). Adica, fara un beneficiu pentru sine.
E iubirea in sensul, in rostul lui Dumnezeu, adica sub binecuvantarea Lui.
Cand nu mai ai nimic, ramane iubirea cu care-ai fost nascut de Tatal nostru.

Sf. Arsenie Boca: "Fiecare generatie trebuie sa raspunda la intrebarea: Cine este Dumnezeu?" 

Florin Caragiu

vineri, 9 august 2019

noi

am fost creați așa: liberi, adică

expuși, fără ziduri de apărare,

cu lumea intrând și ieșind din noi

prin senzații, simțăminte, gânduri,

aduceri-aminte și vederi-înainte.

pofte și patimi ne jefuiesc

zi de zi comorile.

nu ne protejează nimic altceva

afară de iubire.

e o stare de închinare

ce nu poate fi asemuită cu nimic,

pentru că întreaga ființă, ca într-un altar,

se întâlnește în ea cu tot ce există,

în lumina Celui ce ne-a creat.

Doamne Iisuse Hristoase, 

Cerul coborât pe pământ,

Fiul lui Dumnezeu,

ce unești în Tine

ca Logos divin toate făpturile,

miluiește-ne

cu Duhul Tău cel Sfânt,

pe Care, Tată, trimite-L nouă

să ne curățească,

să ne preschimbe,

să ne sfințească pe noi,

cei binecuvântați de dragostea Ta. 

Sursa : Florin Caragiu - Noi

Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (II)

Un copil neglijat, ale carui nevoi sunt neintelese de parinti, sau ignorate cu totul - pe diferite trepte ale cresterii lui - isi incrusteaza adanc in inima convingeri mai tari decat orice, pt. ca devin coping mechanisms: nu stiu ce-o sa fie cu mine, sunt rau (pt. ca ea - mama - nu-mi da atentie), sa fac asta, ca uite asta o intereseaza pe ea, deci asa o sa ma bage-n seama, viata asta nu merita traita, nu contez pentru el/ea (tatal/mama mea), mi-e rusine cu mine, n-am nicio scapare, n-am ce sa fac, "ce sa fac acum ....?!"

Toate astea raman cu mine toata viata. Mananc cu furie si frustrare, pentru ca mancarea e singurul lucru "al meu", in care-mi gasesc linistea, pentru ca ea comunica cu mine, "imi da" mereu ceva, e in relatie cu mine. Dorm cu furie si tristete, pentru ca in somn "nu ma doare" amintirea rusinii mele, amintirea durerii adanci ca "nu contez", ca sunt mereu "parasit", singur pentru o vesnicie intreaga. Copilul se simte singur nu pentru toata viata, pentru "istoria" lui, limitata, care-i sta in fata, se simte singur in mod absolut, pentru "totdeauna", pentru Vesnicie [*].

Am descoperit de curand ca cel mai bun cuvant pentru un copil cu probleme emotionale, este, de exemplu, ca atunci cand e in criza sa-i repeti tot timpul "e-n ordine (... ce se intampla...), esti bine".
Nu trebuie mai mult. 

La fel e si cu Imparatia lui Dumnezeu: e simplu, e aici, a venit, biruinta noastra a fost castigata demult (de Iisus pe cruce). De noi depinde doar sa ne-o apropiem, sa ne-o im-propriem, adica s-o facem "a noastra" (Ir. Rafail Noica). Acest proces de im-propriere a iertarii si a biruintei e "timpul". Numai in timp se desfasoara asta, voind cu vointa noastra. Facem fapte de invatare a iertarii si biruitei, caci biruinta nu se poate lua fara lupta cu cele vechi. Dar El ne ajuta, Eu cu voi Sunt. Caci pe pamant, de 2000 de ani, vine Pace si intre oameni "buna-voire".

De la El - pentru cei care cer, numai atunci cand omul vrea si cere.

....

Adica, cu alte cuvinte, nu mai avem de nimica a ne teme, afara de pacat, zice Sfantul Sofronie Saharov, caci din pricina pacatului se pierde harul, si fara har de la Dumnezeu, noi, aici, in istorie, pe pamant,
"singuri",
nu putem face nimic.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire”

[*] de unde stie un copil ce-nseamna "totdeauna"? sau niciodata? cat timp el nu stie inca ce-nseamna cauza-efect, deci timp. de unde stie un copil cum trebuie sa fie iubit, cat timp pentru el, cum spune un psiholog, nu exista iubire, exista doar nevoi, iubirea apare abia de la 12 ani in sus (afectiune insotita de simtul jertfei de sine). de ex, un copil caruia i se implinesc nevoile, toate, dar nu e iubit cu adevarat (de caregiver, de bona, de parinte), stie mereu ca-i lipseste ceva si se ataseaza cu disperare de prima persoana care-i ofera dragoste adevarata, ne-conditionata, jertfelnica. de unde stie un copil ca iubirea e absoluta - sau nu e deloc

e "pentru totdeauna"
si fara sfarsit,
ca tot ce vine de la Tatal ceresc,

"... a carui Imparatie, nu va avea sfarsit".

Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (I)

Sensul

Din punct de vedere istoric iertarea păcatelor este imposibilă

Fr. Stephen Freeman

octombrie 23, 2017

Există un proverb din perioada sovietică care spune că: „Istoria este greu de prezis.” Re-scrierea istoriei a fost o acțiune politică normală – suficientă pentru a provoca proverbul. Studenții în istorie sunt fără îndoială conștienți de faptul că rescrierea este sarcina constantă a lumii academice moderne. Istoria americană și cea mondială pe care am învățat-o (din anii anii 1950 la școală) diferă foarte mult de istoria pe care au învățat-o copiii mei. Unele re-scrieri au fost mult așteptate – în timp ce altele au fost mai îndoielnice.

Desigur, rescrierea nu este un fenomen recent. Poemul Aeneid al lui Virgil a fost un efort de a rescrie istoria, oferindu-i Romei o poveste pentru rivaliza cu Iliada și Odiseea Greciei. Reforma protestantă a devenit o dezbatere nu numai despre dogmă, ci și despre interpretarea istoriei și a Bisericii. Creșterea numărului de studii istorice din perioada modernă, care pun sub semnul întrebării convingerile tradiționale cu privire la veridicitatea istorică a Scripturilor, a creat tulburare în creștinismul modern. Multe din dezbaterile care pătrund în creștinism în prezent se referă la întrebări despre istorie și interpretare istorică. Pe măsură ce dezbaterile au crescut în intensitate, istoria devine din ce în ce mai greu de prezis.

Aș sugera că e o greșeală să descriem creștinismul ca o religie „istorică”, în ciuda realității spațiu-timp a evenimentelor sale centrale. Este mai corect să descriem creștinismul ca o religie „eshatologică” – credința că sfârșitul tuturor lucrurilor – împlinirea timpului și a istoriei – a intrat deja în spațiu și timp și a inaugurat un alt mod de existență. Mai simplu, pe limbajul Evangheliei: s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.

Evenimentele istorice (în modul nostru modern de gândire) fac parte din marele scenariu cauză și efect. Văzută în acest fel, istoria devine realitatea fixă și neschimbată, evenimentele ei înfăptuirea de nestrămutat a planului lui Dumnezeu. Cu acest gând vine căutarea îngrijorătoare pentru a afla „ce s-a întâmplat”, precum și argumentele și îndoielile neîntrerupte care apar în mod inevitabil. Această viziune așează spațiul și timpul mai presus. Dumnezeu poate interveni și acționa în acest context, însă realitatea spațiului și a timpului rămâne stadiul definitiv al existenței.

O zonă destul de sinuoasă în cadrul acestei înțelegeri este puterea unei singure vieți istorice. Semnele de pe marginea drumului din sudul Statelor Unite ale Americii pun întrebarea: „Dacă ai muri în seara asta, știi undeți vei petrece veșnicia?” Gândul supărător în această privință este că acțiunile care au avut loc pe o perioadă de șaptezeci sau mai mulți de ani stabilesc rezultatul fix al eternității. Astfel istoria triumfă asupra eshatonului.

În opinia mea, aceasta este o inversare a lucrării de mântuire. Istoria exercită un fel de tiranie în viața noastră. Greșelile pe care le facem și consecințele care se extind dincolo de ele ne amenință să fim legați de trecut. Ne gândim la noi înșine ca produs al trecutului, modelați și formați de ceea ce a fost. Istoria noastră controlează destinul nostru, bântuind fiecare mișcare și decizie.

Povestea mântuirii noastre este eliberarea de tiranie, dezlegarea și distrugerea a ceea ce ne leagă. Așa cum Hristos a călcat cu moartea pe moarte, așa a călcat în picioare stăpânia istoriei. Venirea Împărăției lui Dumnezeu este intrarea în istorie, în spațiu și timp, a libertății fără de timp a veșniciei. Sfârșitul tuturor lucrurilor nu este rezultatul a ceea ce a fost înainte. Sfârșitul nu aparține istoriei.

Scripturile plasează sfârșitul în afara istoriei. Este o realitate transcendentă care atrage toate lucrurile spre sine. Hristos este descris ca fiind „Începutul și sfârșitul”. El este revelarea sfârșitului tuturor lucrurilor, scopul pentru care au fost create toate lucrurile și punctul către care se mișcă toate lucrurile:

„El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos;” (Efeseni 1: 9-10)

Învățăturile multor sfinți părinți sunt destul de clare în acest sens. „Cauza” existenței noastre este în sfârșitul nostru, nu în începuturile noastre. Acest lucru este descris uneori cu termenul aristotelic, telos, iar alteori ca logos al persoanei noastre (în special de către Sfântul Maxim). Acest lucru este valabil mai ales atunci când ne gândim la întreaga creație. Umanitatea este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică acel chip și asemănare care este scopul (rațiunea) existenței noastre. Creația însăși ar trebui văzută ca fiind creată după chipul și asemănarea Împărăției lui Dumnezeu, un chip și o asemănare care se va împlini când i se va da adevărata sa libertate:

„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8: 20-21)

Această „eliberare de robie” este tocmai aceea la care se referă Hristos atunci când vorbește în Nazaret:

„Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului».” (Luca 4, 17-19)

Când Ioan Botezătorul a trimis o întrebare lui Iisus, pentru a fi sigur că El era Cel care trebuia să vie, Hristos a repetat acest pasaj:

„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 4-6)

Acestea sunt o descriere a „semnelor” venirea Împărăției Cerurilor în lume. Lucrurile sunt rânduite după dreptate și sunt descoperite a fi ceea ce au fost întotdeauna intenționate să fie. Sfârșitul lor este dezvăluit.

Moartea este verdictul istoriei. Viața din morți este verdictul Împărăției lui Dumnezeu. Ca istorie pură, iertarea păcatelor este imposibilă: ceea ce am făcut, am făcut. Numai libertatea care este dată din afara istoriei poate transforma și distruge robia pe care istoria încearcă să o pună asupra noastră. Ca atare putem spune:

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Cor. 5, 17)

„Noua creație” este tocmai „cerul nou și pământul nou” la care se face referire în Apocalipsa Sfântului Ioan. Ca atare, nu putem „progresa” spre un astfel de scop: sfârșitul există deja.Rămâne doar ca sfârșitul să se descopere.

Hristos intră în istorie prin Întrupare. Pântecele Fecioarei există în spațiu și timp. Dar, prin faptul că Hristos (care este sfârșitul) este chiar Acela care este conținut în acel pântec, uterul însuși este transformat. Devine „mai încăpător decât cerurile”. Ea a cărei pântece devine „mai cinstit decât heruvimii și mai mărit fără de asemănare decât serafimii”. Aceasta realitate eshatologică intră în lume și face reale și adevărate acele lucruri despre care se vorbește ca alegorie. Arca lui Noe este un „chip” al Fecioarei Maria (pentru că acolo se manifestă prezența lui Dumnezeu), dar este și Fecioara Maria, pentru că ceea ce o face să fie Fecioara și Maică a lui Dumnezeu, același lucru face și Arca să fie locul prezenței slavei Sale.

Având în vedere toate aceste lucruri, Sf. Pavel ne îndepărtează atenția de la istorie și de legile ei de cauză și efect:

„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” (Col. 3, 1-4)

Apostolul produce confuzie asupra unei existențe pur istorice. Noi „am fost” crescuți împreună cu Hristos. Viețile noastre „sunt ascunse” cu Hristos în Dumnezeu. Viața noastră „se va descoperi”. În Hristos Iisus, Împărăția lui Dumnezeu a venit în lume. Se dezvăluie deja în mijlocul nostru.

Pr. Stephen Freeman

Sursa: GloryToGodForAllThings | The End of History

Publicat de Claudiu în Timpul

https://parintelestephen.wordpress.com/2017/10/23/din-punct-de-vedere-istoric-iertarea-pacatelor-este-imposibila/

Un altfel de dor dupa Dumnezeu

An Arabic Christmas Carol (Byzantine Hymn of the Nativity)

Omul.

Omul modern nu mai moare, el doar se strica.
ca o masina, isi strica o roata, o inlocuieste.
ca fructele tinute de supermarket-uri de la o toamna la alta.
Se strica mana, sau piciorul, sau functia unui organ, sau.
dar, pe dinafara, omul e tot mereu acelasi, tanar si frumos. El, ca intreg, ramane acelasi.

moartea e o transformare, o trecere.
numai crestinii stiu sa se transforme.

odata cu fiecare post, fiecare crestin regreseaza dramatic, pana la varsta de o luna, de doua luni, cere dragostea mamei si a tatalui si intelege ca de fapt cere pe Dumnezeu in forma unui om, trece mai departe, greseste, se ridica, se spala, se transforma, se murdareste, se uda, se umple de noroi, se lasa ridicat de mana Tatalui sigurul care poate sa puna la loc ceea ce oamenii, mana si tatal tau, au luat definitiv, singurul care poate sa creeze lumina din ce nu este, sa-ti aduca lumina in tine, acolo, in intunericul si umbra mortii care te-au cuprins.

omul modern nu iubeste si nu nu iarta lumea din care pleaca.
...

cine a cazut si e crestin, nu stie sa se ridice - se lasa ridicat.

invata - daca mama si tatal lui i-au furat aceasta iubire - sa-si lase capul impovarat pe umarul lui Dumnezeu,
sa se lase ridicat,
iubit si inviat de Dumnezeu,

chiar si in moarte.

Ladislav Zaborsky

daca : "la inceput a fost iubirea"

"Iubirea nu invidiaza, nu se mandreste, fiindca bunatatile celuilalt le considera ca fiind ale ei".

Sf. Ioan Gura de Aur

Open the eyes of my heart, Lord .... I WANT TO SEE YOU ... !

Un copilas autist si orb, canta ceva frumos. Nu conteaza c-au facut din el un fenomen media de vanzare, nu conteaza nimic din ce conteaza pentru noi.

Niste oameni au vazut ceva in el, cu ce parte a sufletului lor au vazut? E un mister.
Important e ca i-au dat sansa de a fi. Pentru ei nu a fost invizibil. Un gunoi, care poate fi parasit undeva si uitat acolo.

Eu vad aici ce au vazut altii in el, sufletelul lui care vrea sa vorbeasca, sa FIE - nu in rand cu noi, sunt sigura, nu la fel ca noi, ci impreuna cu noi. Nici nu stiu ce (sau daca) isi doreste de la viata un copilas autist, dar sunt sigura ca nu vrea sa fie la fel ca noi.
O ruda il prezinta publicului si spune ca mama lui consuma droguri cand l-a conceput - cocaina si altele - si spune asta de fata cu el. Cati dintre noi ne-am ierta mama pentru asta. Iertarea de acest fel nu sta in puterea nostra de oameni, e o putere care vine doar de la Duhul Sfant, si numai daca o cerem.

A 10 Year-Old Blind Autistic Boy Singing. What Happened Next Shocked Everyone

OAMENI SENINI : "cred că-mi stătea inima, cred că şi muream"

 M-a luat cu trepidaţii la inimă incât, dacă aş mai fi zăbovit câteva minute în preocuparea asta pentru ziua de mâine, cred că-mi stătea inima, cred că şi muream

 Eu, cel puţin, gândindu-mă odată la viitorul familiei mele, am realizat cât de greu este măcar şi o zi să-mi duc familia mai departe. M-a luat cu trepidaţii la inimă incât, dacă aş mai fi zăbovit câteva minute în preocuparea asta pentru ziua de mâine, cred că-mi stătea inima, cred că şi muream. De aceea Mântuitorul a zis: „Nu vă preocupaţi de ziua de mâine, că ajunge zilei răutatea ei". Este, într-adevăr, multă răutate într-o zi din aceasta, încât, să te mai preocupi şi de ziua de mâine e peste puterile noastre.

Atunci ne rugăm la Dumnezeu, şi Dumnezeu ne ajută pentru „pâinea cea de astăzi», şi mâine pentru „cea de astăzi", şi poimâine ne rugăm tot pentru „cea de astăzi", şi aşa în fiecare zi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere. Părintele Vasile Mihoc spunea că este greu şi la el — e greu cu 13 copii! dar spunea: „Trebuie să vă daţi seama că aici sunt şi 13 de «Tatăl nostru», şi 13 de «Cuvine-se cu adevărat»"... Şi era aşa, într-adevăr. La fel şi la noi, dacă ne vom ruga, vom izbândi — şi eu sper să înţelegem că omul nu e nici maimuţă, şi nici maimuţa n-o să fie om, ci omul e făptură lăsată de Dumnezeu, extraordinar de înzestrată, extraordinar de valoroasă, şi nu se cuvine s-o lăsăm să se piardă pentru nişte provocări din acestea efemere.

Sursa: Familia Ortodoxa, Parintele Sorinel Platon din satul Soci, comuna Borca, Neamt


... Mie mi-a luat o viata sa-nvat taina timpului: timpul lumii acesteia - cum zice o prietena a Maicii Rafaela - e cel plin de grija si anxietate. 
Timpul "celalalt" e continuu in acesta, e impreuna cu el, inclus in acesta, si il face pe primul irelevant. In timpul celalalt, al lui ASTAZI, timpul vietii acesteia face figuri interesante: cateodata sta,  se opreste, asteapta intelegerea ta si apoi rastoarna trecutul pe care l-ai trait, ori se dilata, ori, cateodata, dispare pur si simplu si se transforma in prezenta.  Prezenta ta, in fata lui Dumnezeu, caci Dumnezeu, prezent este, totdeauna.

Modelul integritatii

Cu cat inaintez mai mult in credinta, cu atat mi se descopera mai mult modelul integritatii: al meu, inainte de toate, apoi, al celorlalte fiinte, apoi al lui Dumnezeu care e intreg si drept in toate.
E o bucurie mare sa devii intreg. Sa fii al tau, neimpartit de dureri - cu toate ca nu poti castiga asta fara durere.
Am fost intreaga de la bun inceput, si o durere, sau o lipsa (cum zice Oana Moraru), mi-a impartit fiinta in 2, sau 3, si-apoi, in milioane de oglinzi in care nu ma vedeam decat mai mica decat sunt.
Cand crezi si te rogi, durerile astea invie, si ard in fata ochilor, iar pana cand nu cer harul lui Dumnezeu sa vina sa le vindece, nimic altceva nu o poate face. Tone de carti de psihologie, exercitii de programare mentala, nimic.

Numai pacea lui Dumnezeu ajunge in adancul inimii, acolo unde odata demult, raul a intrat si a spart  oglinda cea intreaga a fiintei mele. Harul e insasi Prezenta lui Dumnezeu, care se apleaca si se coboara in sufletul mic de om ca sa-l vindece de rani.

Harul lui Dumnezeu ma iubeste pe mine intreaga, asa cum sunt - nu rupta in bucatele de raul care m-a atins. Asa invat si eu lucruri noi despre mine: ca sunt mult mai inalta, mult mai mare si mult mai pretuita decat cred. Sau decat m-a facut cel rau sa cred.

Asa mi se descopera mie modelul integritatii lui Dumnezeu, care e intreg si drept in toate. Cand ma revoltam impotriva lui Dumnezeu ("da de ce, Doamne, da de ce mie ..?!"), nu vedeam. Cand ma rup de modelul ideal din capul meu, care ma face de fapt sa sufar ("ar fi trebuit sa fii si tu intreaga, sa ti se intample asta si asta - ca sa fii un om intreg ...") si cand ma intorc cu fata la suferinta mea si o traiesc impreuna cu Dumnezeu, primesc mangaiere si vindecare. Vindecarea inseamna mai multe etape, dar catre sfarsitul ei aduce intotdeauna intregire.

Intregirea fiintei mele cu cele rapite de cel rau inca din copilaria mea ("caci intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea").

Ce e incredibil e ca, Dumnezeu cel mare, drept si intreg - nu e de fapt intreg fara mine. Asta e marea Taina a lui Dumnezeu: Dumnezeu nu are nevoie de nimic, dar nu e intreg fara mine.

Sufera pentru mine si a murit pentru mine - atat de mare e lipsa lui "de mine".

Pentru copilul nedorit care am fost eu, faptul ca Dumnezeu ma cunoaste si ma doreste inca dinainte ca mama mea sa ma fi nascut, este o vindecare mai mare decat toate.
De cand am nume de botez, Dumnezeu ma cheama.
Ma cheama pe nume si imi spune "tu".
Ma cheama ca sa fim impreuna - sa fim intregi.

Eu, noi si toata lumea Lui.

Taina de început şi de totdeauna, cea de pe urma si cea dintai

Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre

De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire – „voinţă liberă”. Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Şi, mişcând, va veni neîntârziat harul.

Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină – „energie necreată”, spune Sfântul Grigorie Palama.

Din primii paşi spre viaţa monahală, [ si a oricarui crestin incepator, care crede in Dumnezeu dar nu-L cunoaste pe El ca Persoana ] plină de taine şi înţelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu prisosinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.

O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicând: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Arată-te a-mi fi fiică!” 

Părintele Arsenie Papacioc

Extras din ”Ne vorbește Părintele Arsenie”, Vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 40

"Maica Domnului ne va duce de manuta la El." Ieromonahul Hrisostom de la Putna

Iubeste primul si ultimul

Pentru ca Dumnezeu iubeste infinit mai bine ca noi.

Iubeste la perfectie, fara greseala, fara nicio eroare, de la inceput pana la sfarsit.

Iubeste primul si ultimul.

Iubeste ca nimeni altul.

Dumnezeu iubeste pur si simplu ALTFEL decat noi.


Sursa: Doxologia.ro Sensul casatoriei la Platon si la Sfintii parinti. Rodica Pop Editura Doxologia 2012, Iasi

Primirea Sfintei Lumini la Ierusalim, 2017

Sursa: calindraganblog

Nevinovatia

cazand sub mana oamenilor

"... ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.” (Luca 4, 29-30)

 Doxologia: Popas pe sprânceana muntelui din Nazaret

„Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate

şi L-au dus pe sprânceana muntelui,

pe care era zidită cetatea lor,

ca să-L arunce în prăpastie;

iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.” (Luca 4, 29-30)

[Timpul lui Dumnezeu ] - Dacă mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva neraţional, ci o nevoie reală, Dumnezeu îl are gata ca să ţi-l dea

Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deşi îi era absolut ne­cesară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credinţă în Dumnezeu. Într-o zi, s-a rugat şi a pornit spre Karyes, cu credinţa că Dumnezeu îi va iconomisi banii de care avea trebuinţă ca să facă biserica. Înain­te de a ajunge la Karyes, îl strigă de departe stareţul Schitului Sfântul Ilie. Când s-a apropiat Părintele Tihon, stareţul i-a spus: „Un creştin evlavios din Ame­rica mi-a trimis aceşti dolari ca să-i dau unui pustnic care nu are biserică. Sfinţia Ta nu ai biserică. Ia-i şi fă-ţi!” Atunci părintelui Tihon i-au dat lacrimile de emoţie şi recunoştinţă faţă de Bunul Dumnezeu, Care, ca un cunoscător de inimi, se îngrijise pentru biserică mai înainte ca el să-L roage, în aşa fel încât să aibă banii pregătiţi atunci când îi va cere.

Când cineva se lasă în seama lui Dumnezeu, El nu-l lasă. Şi într-adevăr, dacă mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva neraţional, ci o nevoie reală, la 9 şi 45 sau la 9 şi jumătate Dumnezeu îl are gata ca să ţi-l dea.

De pildă ai trebuinţă de un pahar la ora nouă. La 9 fără 5 îţi vine paharul. Ai trebuinţă de 500 de drahme? În ceasul când ai trebuinţă de ei îţi vin exact 500 de drahme, nici 510, nici 490. Am observat că, dacă, de pildă, mi-ar trebui ceva mâine, Dumnezeu îl prevede de azi. Adică înainte de a mă gândi eu, Dumnezeu Se gândeşte mai devreme şi-mi dăruieşte acel lucrul în ceasul în care am trebuinţă de el. Pentru că de acolo de unde vine, ca să ajungă la mine exact în ceasul în care am trebuinţă, văd de cât timp ar fi nevoie. Deci Dumnezeu se îngrijeşte de mai înainte.

Când noi, din mărime de suflet*, îl facem pe Dumnezeu să Se bucure de viaţa noastră, atunci El dăruieşte cu îmbelşugare binecuvântările Sale fiilor Săi mărinimoşi în ceasul în care au trebuinţă de ele. După aceea toată viaţa trece însoţită de binecuvân­tările dumnezeieştii purtări de grijă. Ore întregi vă pot povesti întâmplări despre minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din ”Cuvinte duhovnicești”, Vol. II, Trezvie duhovnicească, trad. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Ed. Evanghelismos, București, 2011, pag. 275-276

Sursa: www.ganduridinierusalim.com

[*] Marime de suflet: m-am intrebat mereu ce inseamna pentru Sfantul Paisie "marimea de suflet".  Prea plin de recunostinta ? de Iubire ? de Prezenta a Duhului Sfant in mica inimioara de om ? Absenta egoismului, sau, cum zice el, a "interesului" (probabil personal) cand faci ceva pentru Dumnezeu, indiferent ce ... ? Nu stiu .... 

Inca.

Dar intelesul acestui cuvant e sigur prezent in sufletul meu.

"Cine este Dumnezeu...?"

Sursa: Doxologia.ro [- romancuta la Ierusalim ]

11 Noiembrie : "Ring the bells that still can ring, Forget your perfect offering. There is a crack, a crack, in everything - THAT'S HOW THE LIGHT GETS IN."

"Anthem"

The birds they sang

at the break of day
Start again
I heard them say
Don't dwell on what
has passed away
or what is yet to be.
Ah the wars they will
be fought again
The holy dove
She will be caught again
bought and sold
and bought again
the dove is never free.

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack - a crack - in everything
That's how the light gets in.

We asked for signs
the signs were sent:
the birth betrayed
the marriage spent
Yeah the widowhood
of every government --
signs for all to see.

I can't run no more
with that lawless crowd
while the killers in high places
say their prayers out loud.
But they've summoned, they've summoned up
a thundercloud
and they're going to hear from me.

Ring the bells that still can ring ...

You can add up the parts
but you won't have the sum
You can strike up the march,
there is no drum
Every heart, every heart
to love will come
but like a refugee.

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack, a crack in everything
That's how the light gets in.

Ring the bells that still can ring


Forget your perfect offering
There is a crack, a crack in everything
That's how the light gets in.
That's how the light gets in.
That's how the light gets in.

Show me the place

Show me the place where the word became a man
Show me the place where the suffering began

Sfantul Paisie Aghioritul [ 12 iulie ] : Mangaierea in suferinta

Cu cât mai mult îl doare pe cineva pentru aproa­pele său, cu atât mai multă mângâiere dumnezeiască primeşte, căci altfel nu este cu putinţă să sufere dure­rea. Dumnezeu îl mângâie într-un chip deosebit pe cel care suferă pentru ceilalţi. 

Pentru noi, creştinii, nu trebuie să existe nici durere, nici amărăciune, căci dacă aruncăm amărăciu­nea noastră înaintea lui Hristos, ea devine sirop. 

NB, Siluana: Dumnezeu a suferit pentru noi pe cruce in mod absolut, fara sa existe mangaiere [ compensare ] a durerii.