Momente de gratie: "Pregate per me..."

Un Padre, un parinte bun si iubitor ca parintele nostru de la Iasi ("Al vostru parinte iubitor si frate impreuna-rugator, Teofan"), un frate care aproape ne cere umil iertare pentru departarea dintre noi, sarutand el primul crucea lui Nifon. Ma simt frustrata ca Biserica noastra nu vorbeste despre toate intamplarile astea minunate. Sau, poate e mai bine sa nu vorbim, sa tacem. E atata vorbire in jurul nostru, incat, poate ca vorbirea nu trebuie sa atinga miracolul acestei intamplari. Vorbirea noastra nu mai e curata, nu mai poate sa atinga starea de gratie a lui "acum", e plina de razmerite si lupte din trecut si din viitor, vorbirea noastra e moarta pentru ca nu mai spune de fapt nimic. Asa cum credeam eu ca e moarta limba latina - si uite cat de vie e, in sufletul acestui mare Parinte al credinciosilor catolici si greco catolici.
Am crezut mereu ca democratia e necesara pentru ca nimeni nu e intreg, nimeni nu poate sa-si fie suficient lui insusi, nimeni, in lumea asta, nu poate in mod real, fara sa fie silit de ceva, sa stea cu cel care-i e impotriva la masa, sau sa lucreze cu el pentru un scop, fara sa vrea sa-l elimine. Pentru ca-n lumea asta nu putem fi intregi, asa cum suntem impreuna cu Iisus. Dar acum vad ca nu mai e nimic care sa ne desparta, nimic care sa ne completeze, cu Dumnezeu suntem toti intregi si Fii ai Tatalui si iubiti nespus de Tatal nostru,
... precum "ale noptii stele"...

Am castigat o inima mai larga, mai mare, pentru ca acum "suntem impreuna", si in ea Dumnezeu poate sa puna daruri mai multe si mai mari, peste masura noastra si a fiecaruia dintre noi, in parte. Iar pentru a castiga aceasta intamplare, parca noi, ortodocsii, n-am facut nimic special... ... decat, poate, o mare Catedrala a Neamului nostru, in care am aflat abia acum ca salasluia nevazut, darul lui Ioan Paul al II-lea...
... cel care-a spus, in anii de frica: "Nu va temeti! ..."

Tu, Dio, Padre, Parinte al nostru din ceruri: pazeste-ne acum de furia celui rau, care n-a suferit niciodata in istorie ca oamenii sa se descopere ca frati ai Fiului Tau si sa Te iubeasca pe Tine mai presus de toate.

Cel Mare s-a facut mic

Cel Mare a ales sa vina in lume ca unul mic. N-a venit ca o fiinta eterica, sau vreun All Mighty Superman care-i nimiceste pe cei rai sa fie altora bine.
A avut trup si a avut nevoie de iubirea unui om ca sa se faca mare, Mama Sa. Trupul lui a crescut in lumea aceasta. A fost iubit de Mama Sa si a iubit-o pe Mama Sa cu iubirea care nu nimiceste, nu consuma,  nu piere, "iubirea fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov).

Daca El a venit ca un copil, inseamna ca trebuie sa ne intoarcem si sa invatam din asta. Sa ne nastem si noi din nou, curat, din lacrimile Maicii Sale si din sangele Sau varsat pentru noi, adica iubiti de parintii nostri din cer.
Suntem tare neterminati in lumea asta, pana nu ne hotaram sa ne nastem din nou, cu toate ale noastre rele si neterminate de parintii nostri.

Iata ce usor asculta duhul omului cand e copil, de cel Bun si Inalt, prin fratele sau, preotul. Tot prin trup, adica prin mana preotului, copilul primeste duh de pace.

Acasa. In Casa Tatalui meu (zicea ea si se uita cu drag la lume).

Prin unii ca acesta ne zambeste Tatal, care ne-a nascut in "lumina zambetului Fetei Sale" (Ir. Hrisostom Ciuciu, Putna).

Al nostru părinte iubitor şi frate împreună lucrător, Teofan.