Florin Caragiu: inviere

joi, 28 noiembrie 2019

înviere

lumea asta-i cam închisă-n sine

mohorâtă

arată-i că poți schimba ceva

începe cu tine și te va urma

până-n pânzele albe

îți va veni perfect

mulată pe corp

când se va aprinde lumina 

care te trage afară din lut

cu ochii deschiși

Realitatea vie

viata, drumurile, viul, simbolurile, totul e un fake these days. ceva a venit si le-a inlocuit, si in ele traieste altcineva, o viata straina de Viata oamenilor
un pustiu, o oprire in timp care mananca timp, o lipsa de viitor si de trecut care se casca in gol, ca o prapastie ametitoare


in toate astea, ceva sta pe loc fara clintire si arde neintrerupt pentru sufletele noastre

remediul

mișcă-te cu trezvie,

ceea ce la început pare un loc strâmt,

îngrădit prin porunci,

devine prin dragoste un mod de a-ntrupa

pe Cel în Care libertatea ia chip,

afând nu prin curgere, ci prin transformare

infinit spațiu de mișcare în icoana ființei.

desprinderea de patimi alungă greața,

gustă și vezi că e bun Trupul

în care păcatul n-are parte.

final

corpul se ghemuiește în chip,

ca un copil ce-mpinge în burta mamei

și, ieșind, e pălmuit,

să-și umple plămânii.

durerea-i un dinte de lapte,

muzica, o nostalgie interminabilă

a stării față către față

ce ne face frumoși. 

Sursa : Florin Caragiu

Florin Caragiu

vineri, 9 august 2019

noi

am fost creați așa: liberi, adică

expuși, fără ziduri de apărare,

cu lumea intrând și ieșind din noi

prin senzații, simțăminte, gânduri,

aduceri-aminte și vederi-înainte.

pofte și patimi ne jefuiesc

zi de zi comorile.

nu ne protejează nimic altceva

afară de iubire.

e o stare de închinare

ce nu poate fi asemuită cu nimic,

pentru că întreaga ființă, ca într-un altar,

se întâlnește în ea cu tot ce există,

în lumina Celui ce ne-a creat.

Doamne Iisuse Hristoase, 

Cerul coborât pe pământ,

Fiul lui Dumnezeu,

ce unești în Tine

ca Logos divin toate făpturile,

miluiește-ne

cu Duhul Tău cel Sfânt,

pe Care, Tată, trimite-L nouă

să ne curățească,

să ne preschimbe,

să ne sfințească pe noi,

cei binecuvântați de dragostea Ta. 

Sursa : Florin Caragiu - Noi

L'inconnue de la Seine (masque mortuaire)

as if she'd opened her eyes to tell us something....

and


died again

Mănăstirea Slatina, județul Suceava, lângă Fălticeni

Sursa: Taina casatoriei

Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (II)

Un copil neglijat, ale carui nevoi sunt neintelese de parinti, sau ignorate cu totul - pe diferite trepte ale cresterii lui - isi incrusteaza adanc in inima convingeri mai tari decat orice, pt. ca devin coping mechanisms: nu stiu ce-o sa fie cu mine, sunt rau (pt. ca ea - mama - nu-mi da atentie), sa fac asta, ca uite asta o intereseaza pe ea, deci asa o sa ma bage-n seama, viata asta nu merita traita, nu contez pentru el/ea (tatal/mama mea), mi-e rusine cu mine, n-am nicio scapare, n-am ce sa fac, "ce sa fac acum ....?!"

Toate astea raman cu mine toata viata. Mananc cu furie si frustrare, pentru ca mancarea e singurul lucru "al meu", in care-mi gasesc linistea, pentru ca ea comunica cu mine, "imi da" mereu ceva, e in relatie cu mine. Dorm cu furie si tristete, pentru ca in somn "nu ma doare" amintirea rusinii mele, amintirea durerii adanci ca "nu contez", ca sunt mereu "parasit", singur pentru o vesnicie intreaga. Copilul se simte singur nu pentru toata viata, pentru "istoria" lui, limitata, care-i sta in fata, se simte singur in mod absolut, pentru "totdeauna", pentru Vesnicie [*].

Am descoperit de curand ca cel mai bun cuvant pentru un copil cu probleme emotionale, este, de exemplu, ca atunci cand e in criza sa-i repeti tot timpul "e-n ordine (... ce se intampla...), esti bine".
Nu trebuie mai mult. 

La fel e si cu Imparatia lui Dumnezeu: e simplu, e aici, a venit, biruinta noastra a fost castigata demult (de Iisus pe cruce). De noi depinde doar sa ne-o apropiem, sa ne-o im-propriem, adica s-o facem "a noastra" (Ir. Rafail Noica). Acest proces de im-propriere a iertarii si a biruintei e "timpul". Numai in timp se desfasoara asta, voind cu vointa noastra. Facem fapte de invatare a iertarii si biruitei, caci biruinta nu se poate lua fara lupta cu cele vechi. Dar El ne ajuta, Eu cu voi Sunt. Caci pe pamant, de 2000 de ani, vine Pace si intre oameni "buna-voire".

De la El - pentru cei care cer, numai atunci cand omul vrea si cere.

....

Adica, cu alte cuvinte, nu mai avem de nimica a ne teme, afara de pacat, zice Sfantul Sofronie Saharov, caci din pricina pacatului se pierde harul, si fara har de la Dumnezeu, noi, aici, in istorie, pe pamant,
"singuri",
nu putem face nimic.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire”

[*] de unde stie un copil ce-nseamna "totdeauna"? sau niciodata? cat timp el nu stie inca ce-nseamna cauza-efect, deci timp. de unde stie un copil cum trebuie sa fie iubit, cat timp pentru el, cum spune un psiholog, nu exista iubire, exista doar nevoi, iubirea apare abia de la 12 ani in sus (afectiune insotita de simtul jertfei de sine). de ex, un copil caruia i se implinesc nevoile, toate, dar nu e iubit cu adevarat (de caregiver, de bona, de parinte), stie mereu ca-i lipseste ceva si se ataseaza cu disperare de prima persoana care-i ofera dragoste adevarata, ne-conditionata, jertfelnica. de unde stie un copil ca iubirea e absoluta - sau nu e deloc

e "pentru totdeauna"
si fara sfarsit,
ca tot ce vine de la Tatal ceresc,

"... a carui Imparatie, nu va avea sfarsit".

Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (I)

Sensul

Din punct de vedere istoric iertarea păcatelor este imposibilă

Fr. Stephen Freeman

octombrie 23, 2017

Există un proverb din perioada sovietică care spune că: „Istoria este greu de prezis.” Re-scrierea istoriei a fost o acțiune politică normală – suficientă pentru a provoca proverbul. Studenții în istorie sunt fără îndoială conștienți de faptul că rescrierea este sarcina constantă a lumii academice moderne. Istoria americană și cea mondială pe care am învățat-o (din anii anii 1950 la școală) diferă foarte mult de istoria pe care au învățat-o copiii mei. Unele re-scrieri au fost mult așteptate – în timp ce altele au fost mai îndoielnice.

Desigur, rescrierea nu este un fenomen recent. Poemul Aeneid al lui Virgil a fost un efort de a rescrie istoria, oferindu-i Romei o poveste pentru rivaliza cu Iliada și Odiseea Greciei. Reforma protestantă a devenit o dezbatere nu numai despre dogmă, ci și despre interpretarea istoriei și a Bisericii. Creșterea numărului de studii istorice din perioada modernă, care pun sub semnul întrebării convingerile tradiționale cu privire la veridicitatea istorică a Scripturilor, a creat tulburare în creștinismul modern. Multe din dezbaterile care pătrund în creștinism în prezent se referă la întrebări despre istorie și interpretare istorică. Pe măsură ce dezbaterile au crescut în intensitate, istoria devine din ce în ce mai greu de prezis.

Aș sugera că e o greșeală să descriem creștinismul ca o religie „istorică”, în ciuda realității spațiu-timp a evenimentelor sale centrale. Este mai corect să descriem creștinismul ca o religie „eshatologică” – credința că sfârșitul tuturor lucrurilor – împlinirea timpului și a istoriei – a intrat deja în spațiu și timp și a inaugurat un alt mod de existență. Mai simplu, pe limbajul Evangheliei: s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.

Evenimentele istorice (în modul nostru modern de gândire) fac parte din marele scenariu cauză și efect. Văzută în acest fel, istoria devine realitatea fixă și neschimbată, evenimentele ei înfăptuirea de nestrămutat a planului lui Dumnezeu. Cu acest gând vine căutarea îngrijorătoare pentru a afla „ce s-a întâmplat”, precum și argumentele și îndoielile neîntrerupte care apar în mod inevitabil. Această viziune așează spațiul și timpul mai presus. Dumnezeu poate interveni și acționa în acest context, însă realitatea spațiului și a timpului rămâne stadiul definitiv al existenței.

O zonă destul de sinuoasă în cadrul acestei înțelegeri este puterea unei singure vieți istorice. Semnele de pe marginea drumului din sudul Statelor Unite ale Americii pun întrebarea: „Dacă ai muri în seara asta, știi undeți vei petrece veșnicia?” Gândul supărător în această privință este că acțiunile care au avut loc pe o perioadă de șaptezeci sau mai mulți de ani stabilesc rezultatul fix al eternității. Astfel istoria triumfă asupra eshatonului.

În opinia mea, aceasta este o inversare a lucrării de mântuire. Istoria exercită un fel de tiranie în viața noastră. Greșelile pe care le facem și consecințele care se extind dincolo de ele ne amenință să fim legați de trecut. Ne gândim la noi înșine ca produs al trecutului, modelați și formați de ceea ce a fost. Istoria noastră controlează destinul nostru, bântuind fiecare mișcare și decizie.

Povestea mântuirii noastre este eliberarea de tiranie, dezlegarea și distrugerea a ceea ce ne leagă. Așa cum Hristos a călcat cu moartea pe moarte, așa a călcat în picioare stăpânia istoriei. Venirea Împărăției lui Dumnezeu este intrarea în istorie, în spațiu și timp, a libertății fără de timp a veșniciei. Sfârșitul tuturor lucrurilor nu este rezultatul a ceea ce a fost înainte. Sfârșitul nu aparține istoriei.

Scripturile plasează sfârșitul în afara istoriei. Este o realitate transcendentă care atrage toate lucrurile spre sine. Hristos este descris ca fiind „Începutul și sfârșitul”. El este revelarea sfârșitului tuturor lucrurilor, scopul pentru care au fost create toate lucrurile și punctul către care se mișcă toate lucrurile:

„El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos;” (Efeseni 1: 9-10)

Învățăturile multor sfinți părinți sunt destul de clare în acest sens. „Cauza” existenței noastre este în sfârșitul nostru, nu în începuturile noastre. Acest lucru este descris uneori cu termenul aristotelic, telos, iar alteori ca logos al persoanei noastre (în special de către Sfântul Maxim). Acest lucru este valabil mai ales atunci când ne gândim la întreaga creație. Umanitatea este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică acel chip și asemănare care este scopul (rațiunea) existenței noastre. Creația însăși ar trebui văzută ca fiind creată după chipul și asemănarea Împărăției lui Dumnezeu, un chip și o asemănare care se va împlini când i se va da adevărata sa libertate:

„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8: 20-21)

Această „eliberare de robie” este tocmai aceea la care se referă Hristos atunci când vorbește în Nazaret:

„Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului».” (Luca 4, 17-19)

Când Ioan Botezătorul a trimis o întrebare lui Iisus, pentru a fi sigur că El era Cel care trebuia să vie, Hristos a repetat acest pasaj:

„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 4-6)

Acestea sunt o descriere a „semnelor” venirea Împărăției Cerurilor în lume. Lucrurile sunt rânduite după dreptate și sunt descoperite a fi ceea ce au fost întotdeauna intenționate să fie. Sfârșitul lor este dezvăluit.

Moartea este verdictul istoriei. Viața din morți este verdictul Împărăției lui Dumnezeu. Ca istorie pură, iertarea păcatelor este imposibilă: ceea ce am făcut, am făcut. Numai libertatea care este dată din afara istoriei poate transforma și distruge robia pe care istoria încearcă să o pună asupra noastră. Ca atare putem spune:

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Cor. 5, 17)

„Noua creație” este tocmai „cerul nou și pământul nou” la care se face referire în Apocalipsa Sfântului Ioan. Ca atare, nu putem „progresa” spre un astfel de scop: sfârșitul există deja.Rămâne doar ca sfârșitul să se descopere.

Hristos intră în istorie prin Întrupare. Pântecele Fecioarei există în spațiu și timp. Dar, prin faptul că Hristos (care este sfârșitul) este chiar Acela care este conținut în acel pântec, uterul însuși este transformat. Devine „mai încăpător decât cerurile”. Ea a cărei pântece devine „mai cinstit decât heruvimii și mai mărit fără de asemănare decât serafimii”. Aceasta realitate eshatologică intră în lume și face reale și adevărate acele lucruri despre care se vorbește ca alegorie. Arca lui Noe este un „chip” al Fecioarei Maria (pentru că acolo se manifestă prezența lui Dumnezeu), dar este și Fecioara Maria, pentru că ceea ce o face să fie Fecioara și Maică a lui Dumnezeu, același lucru face și Arca să fie locul prezenței slavei Sale.

Având în vedere toate aceste lucruri, Sf. Pavel ne îndepărtează atenția de la istorie și de legile ei de cauză și efect:

„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” (Col. 3, 1-4)

Apostolul produce confuzie asupra unei existențe pur istorice. Noi „am fost” crescuți împreună cu Hristos. Viețile noastre „sunt ascunse” cu Hristos în Dumnezeu. Viața noastră „se va descoperi”. În Hristos Iisus, Împărăția lui Dumnezeu a venit în lume. Se dezvăluie deja în mijlocul nostru.

Pr. Stephen Freeman

Sursa: GloryToGodForAllThings | The End of History

Publicat de Claudiu în Timpul

https://parintelestephen.wordpress.com/2017/10/23/din-punct-de-vedere-istoric-iertarea-pacatelor-este-imposibila/

Momente de gratie: "Pregate per me..."

Un Padre, un parinte bun si iubitor ca parintele nostru de la Iasi ("Al vostru parinte iubitor si frate impreuna-rugator, Teofan"), un frate care aproape ne cere umil iertare pentru departarea dintre noi, sarutand el primul crucea lui Nifon. Ma simt frustrata ca Biserica noastra nu vorbeste despre toate intamplarile astea minunate. Sau, poate e mai bine sa nu vorbim, sa tacem. E atata vorbire in jurul nostru, incat, poate ca vorbirea nu trebuie sa atinga miracolul acestei intamplari. Vorbirea noastra nu mai e curata, nu mai poate sa atinga starea de gratie a lui "acum", e plina de razmerite si lupte din trecut si din viitor, vorbirea noastra e moarta pentru ca nu mai spune de fapt nimic. Asa cum credeam eu ca e moarta limba latina - si uite cat de vie e, in sufletul acestui mare Parinte al credinciosilor catolici si greco catolici.
Am crezut mereu ca democratia e necesara pentru ca nimeni nu e intreg, nimeni nu poate sa-si fie suficient lui insusi, nimeni, in lumea asta, nu poate in mod real, fara sa fie silit de ceva, sa stea cu cel care-i e impotriva la masa, sau sa lucreze cu el pentru un scop, fara sa vrea sa-l elimine. Pentru ca-n lumea asta nu putem fi intregi, asa cum suntem impreuna cu Iisus. Dar acum vad ca nu mai e nimic care sa ne desparta, nimic care sa ne completeze, cu Dumnezeu suntem toti intregi si Fii ai Tatalui si iubiti nespus de Tatal nostru,
... precum "ale noptii stele"...

Am castigat o inima mai larga, mai mare, pentru ca acum "suntem impreuna", si in ea Dumnezeu poate sa puna daruri mai multe si mai mari, peste masura noastra si a fiecaruia dintre noi, in parte. Iar pentru a castiga aceasta intamplare, parca noi, ortodocsii, n-am facut nimic special... ... decat, poate, o mare Catedrala a Neamului nostru, in care am aflat abia acum ca salasluia nevazut, darul lui Ioan Paul al II-lea...
... cel care-a spus, in anii de frica: "Nu va temeti! ..."

Tu, Dio, Padre, Parinte al nostru din ceruri: pazeste-ne acum de furia celui rau, care n-a suferit niciodata in istorie ca oamenii sa se descopere ca frati ai Fiului Tau si sa Te iubeasca pe Tine mai presus de toate.

● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

Diaconul Sorin Mihalache ● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

- nevoile esentiale ale copiilor: dragoste (atingere), incredere (incurajare) si interactiune
- cat de importanta e atingerea pentru formarea rabdarii, a atentiei, a resistentei la stres, a unui atasament sigur [INTREBAREA MEA: daca se pierde aceasta fereastra de oportunitate pt. formarea lor, se mai pot forma ulterior, si cat de stabile vor fi acestea daca n-au fost formate la timpul lor. Trebuie urmarita inregistrarea pana la intrebari si raspunsuri].
- descoperiri stiintifice recente care explica ce se intampla cand un copil are parte (sau nu are parte) de atingere pana la 1 an;
- si copilul si cel care ofera atingerea, mama sau ingrijitorul, primesc impreuna echilibrare emotionala
- atingerea si suportul corporal oferit de parinti la varste mai mari
- daca il iubesti cu adevarat, copilul te invata singur ce trebuie sa faci pentru el, iar binele lui va avea darul ca se rasfrange asupra amandurora;
- rolul cuvantului - al incurajarii (pana in minutul 66 unde am ajuns eu)

Bio:

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică, iar din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei”, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science”, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. 
Este tatăl a trei copii.

Cel Mare s-a facut mic

Cel Mare a ales sa vina in lume ca unul mic. N-a venit ca o fiinta eterica, sau vreun All Mighty Superman care-i nimiceste pe cei rai sa fie altora bine.
A avut trup si a avut nevoie de iubirea unui om ca sa se faca mare, Mama Sa. Trupul lui a crescut in lumea aceasta. A fost iubit de Mama Sa si a iubit-o pe Mama Sa cu iubirea care nu nimiceste, nu consuma,  nu piere, "iubirea fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov).

Daca El a venit ca un copil, inseamna ca trebuie sa ne intoarcem si sa invatam din asta. Sa ne nastem si noi din nou, curat, din lacrimile Maicii Sale si din sangele Sau varsat pentru noi, adica iubiti de parintii nostri din cer.
Suntem tare neterminati in lumea asta, pana nu ne hotaram sa ne nastem din nou, cu toate ale noastre rele si neterminate de parintii nostri.

Iata ce usor asculta duhul omului cand e copil, de cel Bun si Inalt, prin fratele sau, preotul. Tot prin trup, adica prin mana preotului, copilul primeste duh de pace.

Acasa. In Casa Tatalui meu (zicea ea si se uita cu drag la lume).

Prin unii ca acesta ne zambeste Tatal, care ne-a nascut in "lumina zambetului Fetei Sale" (Ir. Hrisostom Ciuciu, Putna).

Al nostru părinte iubitor şi frate împreună lucrător, Teofan.