Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (II)

Un copil neglijat, ale carui nevoi sunt neintelese de parinti, sau ignorate cu totul - pe diferite trepte ale cresterii lui - isi incrusteaza adanc in inima convingeri mai tari decat orice, pt. ca devin coping mechanisms: nu stiu ce-o sa fie cu mine, sunt rau (pt. ca ea - mama - nu-mi da atentie), sa fac asta, ca uite asta o intereseaza pe ea, deci asa o sa ma bage-n seama, viata asta nu merita traita, nu contez pentru el/ea (tatal/mama mea), mi-e rusine cu mine, n-am nicio scapare, n-am ce sa fac, "ce sa fac acum ....?!"

Toate astea raman cu mine toata viata. Mananc cu furie si frustrare, pentru ca mancarea e singurul lucru "al meu", in care-mi gasesc linistea, pentru ca ea comunica cu mine, "imi da" mereu ceva, e in relatie cu mine. Dorm cu furie si tristete, pentru ca in somn "nu ma doare" amintirea rusinii mele, amintirea durerii adanci ca "nu contez", ca sunt mereu "parasit", singur pentru o vesnicie intreaga. Copilul se simte singur nu pentru toata viata, pentru "istoria" lui, limitata, care-i sta in fata, se simte singur in mod absolut, pentru "totdeauna", pentru Vesnicie [*].

Am descoperit de curand ca cel mai bun cuvant pentru un copil cu probleme emotionale, este, de exemplu, ca atunci cand e in criza sa-i repeti tot timpul "e-n ordine (... ce se intampla...), esti bine".
Nu trebuie mai mult. 

La fel e si cu Imparatia lui Dumnezeu: e simplu, e aici, a venit, biruinta noastra a fost castigata demult (de Iisus pe cruce). De noi depinde doar sa ne-o apropiem, sa ne-o im-propriem, adica s-o facem "a noastra" (Ir. Rafail Noica). Acest proces de im-propriere a iertarii si a biruintei e "timpul". Numai in timp se desfasoara asta, voind cu vointa noastra. Facem fapte de invatare a iertarii si biruitei, caci biruinta nu se poate lua fara lupta cu cele vechi. Dar El ne ajuta, Eu cu voi Sunt. Caci pe pamant, de 2000 de ani, vine Pace si intre oameni "buna-voire".

De la El - pentru cei care cer, numai atunci cand omul vrea si cere.

....

Adica, cu alte cuvinte, nu mai avem de nimica a ne teme, afara de pacat, zice Sfantul Sofronie Saharov, caci din pricina pacatului se pierde harul, si fara har de la Dumnezeu, noi, aici, in istorie, pe pamant,
"singuri",
nu putem face nimic.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire”

[*] de unde stie un copil ce-nseamna "totdeauna"? sau niciodata? cat timp el nu stie inca ce-nseamna cauza-efect, deci timp. de unde stie un copil cum trebuie sa fie iubit, cat timp pentru el, cum spune un psiholog, nu exista iubire, exista doar nevoi, iubirea apare abia de la 12 ani in sus (afectiune insotita de simtul jertfei de sine). de ex, un copil caruia i se implinesc nevoile, toate, dar nu e iubit cu adevarat (de caregiver, de bona, de parinte), stie mereu ca-i lipseste ceva si se ataseaza cu disperare de prima persoana care-i ofera dragoste adevarata, ne-conditionata, jertfelnica. de unde stie un copil ca iubirea e absoluta - sau nu e deloc

e "pentru totdeauna"
si fara sfarsit,
ca tot ce vine de la Tatal ceresc,

"... a carui Imparatie, nu va avea sfarsit".