Cresterea copiilor: Nevoile copiilor si dorinta lor de control / PUTERE asupra noastra

Note


Dorinta de control : parintele, obosit, saracul, sau din alte cauze, nu "vede", nu observa sau nu simte ca copilul lui are nevoi noi, pe care singur nu si le poate implini; si atunci, bietul copil face si el ce stie: cere  ajutor de la singura lui sursa sigura de mangaiere, care este parintele - nu bona sau bunica.

Toate nevoile copiilor se raporteaza la parinte, si isi cer implinirea de la parinte, asta e un dat al firii noastre de oameni. Sursa binelui e parintele.
Cand parintele nu mai poate furniza binele, copilul incearca diverse tactici de atragere a atentiei asupra lui (de fapt, asupra nevoilor lui). Culmea e ca, de fapt, aceste tactici sunt invatate tot de la parinte : prelungirea unui moment neplacut, de exemplu, de cate ori n-a obosit copilul saracul sa strige dupa noi cand avea o nevoie si noi nu o intelegeam...? Prelungirea, de catre copil, a unui moment neplacut - de data asta pt. parinte - se transforma in tactica, apoi, in metoda: daca urli suficient de mult, la sfarsit e posibil sa obtii "ceva".

Alta tactica, mult mai soft, apare mult inaintea celei de sus, de indata ce copilul invata legatura cauza-efect: eu fac asta, atunci tu reactionezi asa. E pur si simplu o tehnica de invatare. Noua ni se pare ca e o tehnica manipulativa (a copilului asupra noastra), dar de fapt e o pura tehnica de invatare; ea il va ajuta mai departe sa actioneze : daca eu fac 2 pasi singur si cad la al 3-lea, atunci trebuie sa fac toata chestia asta cat mai aproape de (un) parinte, care sa ma ridice cand cad.

Cand cineva nu e suficient de abil sa inteleaga nevoile copilului, le va percepe ca pe o incercare de control asupra sa, si nu e deloc departe de adevar; copilul gandeste: daca e asa de greu sa te fac atent la ce vreau eu, atunci trebuie sa fac ceva sa te am mereu langa mine, pt. ca atunci cand apare nevoia pe care o am (si care ma sperie pt. ca nu stiu s-o implinesc), sa faci tu ceva ca s-o-mplinesti.

Nezazul cu acest copil (eu am fost un copil exact ca in poza asta) este ca va invata ca "el poate"; ca se poate baza numai pe el in lumea asta, de fapt pe puterea lui. Va deveni un consumator de putere asupra parintilor lui, dar si asupra altora, si nu va vedea viata decat in termeni de putere: pot eu controla lucrul asta ...? Daca nu-l pot controla - il abandonez. Cu timpul, va abandona din ce in ce mai multe lucruri bune si frumoase, in favoarea celor pe care le poate controla (si care vor deveni din ce in ce mai putine): computerul, jocurile pe computer, si, in general, orice iti ofera "putere,  IMEDIAT".


Nu va fi un cuceritor, nu va fi un luptator. Paradoxul este ca acest copil iubitor de putere/ si control, se va refugia imediat in viata sub fusta oricarui furnizor de putere, oricat de mica ar fi ea (aceasta putere), deci se va pune el insusi, din proprie vointa - sub controlul cuiva...

"Trebuie"

Nu va fi un cuceritor, un luptator, pentru ca va trai tot timpul sub imperiul fricii ca va pierde controlul/puterea - deci afectiunea sigura, garantata de putere. Va fi robul cauzalitatii (daca fac asa, trebuie sa se intample asa), nu va sari niciodata din schema ei rigida.
"Trebuie" va dicta viata lui si a celor din jurul lui. "Trebuie" sa fiu perfect ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa plang mereu ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa sufar din toate corzile sufletului meu ca sa-mi dai atentie .... ca sa te uiti la mine !