Nu deznădăjdui, dragul meu, şi Iisus a fost perceput ca un ratat [ Pr. Constantin STURZU ]

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat. Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat.

Ţi se pare că viaţa ta a ajuns în punctul cel mai de jos, că nu ai realizat mai nimic din ceea ce ţi-ai propus. Ai avut atâtea visuri şi acum rătăceşti printre ruinele lor. Crezi că eşti un om de nimic, iar cei din jur îţi întăresc această idee. Te simţi ca un trădător, iar prima persoană pe care ai trădat-o eşti tu însuţi. Ştii că ai avut atât de multe daruri de la Cel de Sus, dar constaţi că ţi-ai bătut joc de ele. Deznădejdea îţi dă târcoale precum o hienă care aşteaptă să mori. Un ratat! Aşa te vezi. Iar rataţii nu merită decât dispreţul şi uitarea. Cine sau ce te-ar mai putea scoate din această capcană întinsă de iscusitul vânător care este diavolul? 

Şi totuşi există Cineva care a gustat din această condiţie şi a biruit-o. A biruit-o şi pentru tine. Numele lui este Iisus. Te-ai gândit că El, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om Care a cunoscut ratarea? Unul despre Care toţi au crezut că a eşuat? Odată ce S-a lăsat prins şi supus ocărilor şi chinurilor de tot felul, lumea nu a mai crezut în puterea Lui dumnezeiască. Îi cereau să Se dea jos de pe Cruce, spre a crede în El. Dar El Şi-a asumat până la capăt condiţia ratatului, a Celui ce părea că nu-Şi poate duce misiunea până la capăt (paradoxal, El tocmai prin asta o împlinea!). Propovăduise iminenta venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi iată-L acum spânzurat pe lemn, ca unul dintre tâlhari, ca un făcător de rele. „Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu” (Luca 23, 35).

Chiar şi ucenicii cei mai apropiaţi au crezut că s-a sfârşit totul, că misiunea lui Iisus pe pământ eşua lamentabil. Şi cum n-ar fi gândit aşa, când au auzit că El Însuşi, pe Cruce, strigase cu glas mare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34). Aşadar, Îl părăsise Dumnezeu, un soi de scurtcircuit avusese loc şi se stinsese „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Unul dintre ucenici, Cleopa, pe drumul spre Emaus, sintetizează toată această convingere, că totul se sfârşise şi că nu mai aveau nici o aşteptare de la Iisus Nazarineanul: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel”(Luca 24, 21). „Nădăjduiam”, dar acum este îngropată nădejdea noastră.

 Iar când Şi-a dat duhul, lăsând pe Cruce un trup neînsufleţit, cine să-L mai cerceteze? Surprinzător, unul dintre ucenici, un„sfetnic ales”, anume Iosif din Arimateia, a avut acest acces de omenie elementară, a căpătat curaj şi, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). Cine s-ar fi gândit să poarte grijă de Trupul Unuia ce eşuase pe Cruce? Ce rost ar fi avut să-şi rişte cineva viaţa pentru – în ultimă instanţă – un simplu cadavru? Ce mai conta? Mai mult, se ştia cât de porniţi erau iudeii să-i vâneze pe toţi ucenicii Galileanului, aşa că de ce să rişte cineva inutil? 

E atât de umană şi de înduioşătoare această grijă a lui Iosif şi a lui Nicodim, cel care i s-a adăugat ulterior, „aducând ca la o litră de smirnă şi aloe”. Ce au făcut aceştia depăşeşte orice logică omenească: şi-au periclitat funcţia, şi chiar propria viaţă, spre a se îngriji de semnul inert al unui mare eşec, de rămăşiţele unei misiuni ce fusese plină de minuni şi de cuvinte „cu putere multă”. Lor li se adaugă, apoi, femeile mironosiţe, convinse şi ele că tot îngropat vor găsi Trupul lui Iisus, chiar şi în a treia zi de la Răstignire. Şi-au învins frica de soldaţii care păzeau acolo şi se întrebau doar: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3). Chiar şi după ce au găsit mormântul gol, tot nu credeau că Iisus a înviat. O vedem pe Maria Magdalena plângând şi întrebând, la un moment, pe Cel pe care-L confundase cu grădinarul: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan 20, 15). Deşi Domnul le încredinţează pe aceste curajoase femei, totuşi ele„erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16, 8). Iar când au vorbit, la un moment dat, cuvintele lor despre Învierea Învăţătorului „au părut înaintea ucenicilor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Cf. Luca 24, 11). 

Iată, dragul meu, pe scurt, povestea Celui ce a gustat din plin condiţia eşecului. Dar această „ratare” a Sa ascundea, de fapt, o mare biruinţă – împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu încă de la izgonirea din Rai a primilor oameni.

Spre deosebire de El, noi chiar suntem nişte rataţi, îmi spui. Dacă Domnul lucra, de fapt, la mântuirea noastră, în timp ce toţi credeau că s-a terminat, dacă ratarea era, de fapt, parte din izbândă („cu moartea pe moarte călcând”), la noi pare că e ratare pur şi simplu. Că nu e nimic bun, nu poate fi, nu avem cum să mai găsim ceva bun în eşecul nostru. Dar, până la urmă, ce este un eşec dacă nu o moarte, o punere în mormânt? Viaţa mea se face ca un mormânt în care locuiesc. Dar tocmai această îngropare e anticamera învierii ce mi se pregăteşte de către Dumnezeu. Unde omul vede o groapă ce se deschide ca să-l înghită, Dumnezeu vede pântecele din care va să se nască omul cel nou (Cf. Coloseni 3, 10). Aceasta avem de învăţat din moartea ruşinoasă a lui Hristos pe Cruce şi din îngroparea Lui. 

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat. Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat, să primeşti Viaţa care nu poate fi ţinută de nici un mormânt.

18 MAI 2016
doxologia.ro Puncte-de-vedere: nu deznadajdui dragul meu

CATEGORIILE Vietii noi [ Mitropolit Antonie de Suroj]

Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională. Dar tocmai aceasta nu este întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem o întâlnire emoţionantă cu victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se aşteaptă de la noi, este ca atunci când am înţeles răul făcut, să îl îndreptăm.

Iar întoarcerea nu se sfârşeşte aici, ci trebuie să ne ducă mai departe în procesul schimbării noastre. Întoarcerea începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. Este o mişcare crescătoare prin care noi devenim din ce în ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecăţii, aceste categorii ale căderii, întoarcerii şi dreptăţii dispar şi sunt înlocuite de categoriile vieţii noi.

Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966 (pp. 66 -67)

Sursa: Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966

Atentia este o forma de iubire. [ Maica Siluana]

Cresterea copiilor: OBEDIENTA, Supunerea [ Submission ]

Note

Am observat cu multa tristete cat de raspandita este cultura obedientei in cresterea copiilor.... 

Nu, nici macar in visele lor cele mai rele parintii n-ar crede ca-i pregatesc pe copiii lor pentru a fi niste sclavi supusi.... nu.... Dar... in realitate, ne-observandu-le nevoile din timpul cresterii, neglijandu-i, impingandu-i pana la limita la care, din disperare, sa impuna ei (prin orice mijloace) sa li se acorde atentie, ajung sa faca din ei niste mici tirani, dependenti de putere.

Copiii se invata cu placerea de-a-si exercita puterea asupra celor care cedeaza primii (submission) - adica asupra parintilor... Caci, cine in viata lor cedeaza primii, daca nu parintii.... Pana cand, in viata acestor mici control junkies intervin, unul dupa altul, personaje la fel de mici - dar cu muult mai puternice ca ei – pe care nu pot sa le supuna, si atunci, fug din fata provocarii si se refugiaza....  nu oriunde, ci, chiar langa cei al caror control il au cu certitudine, adica parintii...

Invatand prin asta ca siguranta si protectia se obtin doar de la cei pe care-i supui ….deci de la cei asupra carora poti sa-ti exerciti puterea.

Ce se intampla foarte repede ? Se intampla ca nu poti sa supui PE TOATA LUMEA. Incearca, copilul, iar atunci cand nu poate, devine supus in fata celui tare, pur si simplu pentru ca asta a vazut el la parintii lui, cand el era cei care-i supunea … Copilul copiaza atitudinile vazute la parinti, nu sfaturile lor. Atitudinea parintelui e cea pe care copilul o percepe inainte sa inteleaga cuvinte, o copiaza si va ramane cu ea mult timp in viata.  

Urmeaza apoi invatatorul ultim al copilului, calculatorul, cel mai tare - dar ultimul, pentru ca dupa el nu mai urmeaza nimeni - care-i da putere copilului … apoi, i-o retrage… si, din nou asa, intr-un ciclu morbid care creaza dependenta pentru ca se bazeaza pe putere/control - si lipsirea de putere .... 
Calculatorul: mai intai, supus - apoi stapan asupra copilului.

O dualitate care se instaleaza foarte usor, care-i va scinda sufletul copilului si-l va transforma in ceea ce nimeni nu-si doreste: in strare de obedienta fata de cel care-i furnizeaza putere (calculatorul).
Tehnicile prin care ajungem sa fim dependenti de ceva copiaza mult din copilaria noastra; asa se vede de ce nevoia de incredere a copilului e atat de mare. Un copil caruia i se da atentie si este iubit in toata copilaria lui, in toate fazele ei de dezvoltare, este un copil senin: nicio dependenta si nicio legatura oricat de complicata a lumii acesteia nu-i va lua aceasta curatenie a sufletului pe care o da incredintarea ca te stii iubit. Si inteles, pana la capat.  

Se mai intampla si invers, ca parintii sa lase copilul sa-si planga necazul pana nu mai poate (i se zice cry-it-out la nebunia asta), ca sa nici nu mai astepte ceva vreodata, de la ei. Sa fie, chipurile, "independent". Iar copilul nu mai asteapta nimic, intr-adevar, pana in momentul in care isi da seama ca "si el singur poate". Si atunci, se-ntampla nebunia: "va putea" o gramada de lucruri, pe care niciodata nu le va impartasi cu parintii, pentru ca, nu-i asa, parintii i-au transmis de mult mesajul: descurca-te singur !

SOLUTIA

Daca atentia si increderea mea sunt lucrurile pe care le doreste copilul - nu sa ma controleze, sa ma aiba la degetul lui mic - atunci sa le obtin, sa le invat, sa le caut – chiar daca nu stiu inca unde le gasesc. Sa ma intreb, daca le-am pierdut: unde le-am pierdut – si de ce ? Daca copilul meu nu e inconjurat de atentie si incredere adevarata, vie, sanse mari sunt ca sa le caute acolo unde nu sunt. Si, sa ramana vesnic fara ele.

Cresterea copiilor: Nevoile copiilor si dorinta lor de control / PUTERE asupra noastra

Note


Dorinta de control : parintele, obosit, saracul, sau din alte cauze, nu "vede", nu observa sau nu simte ca copilul lui are nevoi noi, pe care singur nu si le poate implini; si atunci, bietul copil face si el ce stie: cere  ajutor de la singura lui sursa sigura de mangaiere, care este parintele - nu bona sau bunica.

Toate nevoile copiilor se raporteaza la parinte, si isi cer implinirea de la parinte, asta e un dat al firii noastre de oameni. Sursa binelui e parintele.
Cand parintele nu mai poate furniza binele, copilul incearca diverse tactici de atragere a atentiei asupra lui (de fapt, asupra nevoilor lui). Culmea e ca, de fapt, aceste tactici sunt invatate tot de la parinte : prelungirea unui moment neplacut, de exemplu, de cate ori n-a obosit copilul saracul sa strige dupa noi cand avea o nevoie si noi nu o intelegeam...? Prelungirea, de catre copil, a unui moment neplacut - de data asta pt. parinte - se transforma in tactica, apoi, in metoda: daca urli suficient de mult, la sfarsit e posibil sa obtii "ceva".

Alta tactica, mult mai soft, apare mult inaintea celei de sus, de indata ce copilul invata legatura cauza-efect: eu fac asta, atunci tu reactionezi asa. E pur si simplu o tehnica de invatare. Noua ni se pare ca e o tehnica manipulativa (a copilului asupra noastra), dar de fapt e o pura tehnica de invatare; ea il va ajuta mai departe sa actioneze : daca eu fac 2 pasi singur si cad la al 3-lea, atunci trebuie sa fac toata chestia asta cat mai aproape de (un) parinte, care sa ma ridice cand cad.

Cand cineva nu e suficient de abil sa inteleaga nevoile copilului, le va percepe ca pe o incercare de control asupra sa, si nu e deloc departe de adevar; copilul gandeste: daca e asa de greu sa te fac atent la ce vreau eu, atunci trebuie sa fac ceva sa te am mereu langa mine, pt. ca atunci cand apare nevoia pe care o am (si care ma sperie pt. ca nu stiu s-o implinesc), sa faci tu ceva ca s-o-mplinesti.

Nezazul cu acest copil (eu am fost un copil exact ca in poza asta) este ca va invata ca "el poate"; ca se poate baza numai pe el in lumea asta, de fapt pe puterea lui. Va deveni un consumator de putere asupra parintilor lui, dar si asupra altora, si nu va vedea viata decat in termeni de putere: pot eu controla lucrul asta ...? Daca nu-l pot controla - il abandonez. Cu timpul, va abandona din ce in ce mai multe lucruri bune si frumoase, in favoarea celor pe care le poate controla (si care vor deveni din ce in ce mai putine): computerul, jocurile pe computer, si, in general, orice iti ofera "putere,  IMEDIAT".


Nu va fi un cuceritor, nu va fi un luptator. Paradoxul este ca acest copil iubitor de putere/ si control, se va refugia imediat in viata sub fusta oricarui furnizor de putere, oricat de mica ar fi ea (aceasta putere), deci se va pune el insusi, din proprie vointa - sub controlul cuiva...

"Trebuie"

Nu va fi un cuceritor, un luptator, pentru ca va trai tot timpul sub imperiul fricii ca va pierde controlul/puterea - deci afectiunea sigura, garantata de putere. Va fi robul cauzalitatii (daca fac asa, trebuie sa se intample asa), nu va sari niciodata din schema ei rigida.
"Trebuie" va dicta viata lui si a celor din jurul lui. "Trebuie" sa fiu perfect ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa plang mereu ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa sufar din toate corzile sufletului meu ca sa-mi dai atentie .... ca sa te uiti la mine !

Cresterea copiilor: Atasament sanatos versus Atasament bolnavicios

Atasamentul sanatos este ca o simbioza: ambele organisme se hranesc [ primesc beneficii ] din relatia lor;
Atasamentul bolnav este o parazitoza: unul il consuma pe celalalt.

L-am cautat pe Dumnezeu in oameni - apoi in carti, idei si simboluri ...

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea.

Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.

Şi atunci L-am auzit spunându-mi:

Îndrăzneşte să înţelegi că Eu te iubesc !

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, 2000, p. 219)