Coronavirus

Dumnezeu

Odata, la inceputul credintei, stiam cine este Dumnezeu. Apoi, l-am pierdut. 

Acum, am gasit calea care merge catre Dummezeu. Nu e acelasi lucru, dar e bine, inteleg acum ca e ca si cum l-as fi gasit din nou. Probabil, asa cum spune Parintele Ioan, staretul manastirii de la Alba Iulia: dupa ce l-am pierdut pe Dumnezeu, "calea" e acel drum pe care inveti sa spui din nou, "Da!" lui Dumnezeu, pentru fiecare "Nu" pe care l-ai spus in trecut. 

Sa fii cu El constient, sa-l alegi, adica, de fiecare data.

Sa fii cu El pentru ca vrei, "nu pentru ca poti", cum zice Siluana. 

Asta este calea mea, de om, calea alegerii mele personale.

Dar calea alegerii noastre, ca umanitate..., exista oare asa ceva? 

Poate alege umanitatea un Dumnezeu, liber, in fiecare ceas?....

Nu.

Poate ca de-asta s-au dat legile "poporului Meu Israel", in vechime.... pentru ca popoarele - nu pot alege. 

Nu pot alege, adica, ce "e bine". Puse in situatia de a alege, popoarele aleg pe Barabas. Confortul de moment, interesul de moment. 

Am strambat, in ultimii ani de pace, fara razboaie, legile firii noastre; oamenilor li s-a oferit confortul - l-au ales. Au uitat munca: nu acea munca din care iti castigi painea zilnica, ci acea munca in care iti pui sufletul ca in palmele lui Dumnezeu, cautand "solutia". 

Au mai pastrat pasiunea asta doar chinezii. Insa ca niste robotei, fara Dumnezeu. Muncind ca niste robotei pentru a vinde altor oameni - tot  niste robotei, si ei.

Totul e stramb; am strambat totul dupa dorinta noastra. Am ales "fie voia noastra", nu "a Ta".

Totul, pana la Natura. Natura ii apartine inca lui Dumnezeu. Un sfant a spus parca asta: omul va stramba totul dupa "voia sa", dar natura nu va putea sa o strambe. Natura nu cunoaste decat o singura lege, o cale si o singura "voie": a binelui. 

Binele nu e relativ in natura. Cea mai mica abatere de la aceasta cale, i se intoarce omului impotriva, inzecit. Iar acum, i se intoarce chiar si imediat, pe loc.

Un mare sfant, Arsenie Boca, spune: "Fiecare generatie trebuie sa raspunda la intrebarea: Cine este Dumnezeu?" 

oare cine este Dumnezeul nostru, care - caruia - i-am facut noi toate astea ....

Florin Caragiu

mozaic cipriot (secolul al VI-lea)
expus la Muzeul bizantin din Nicosia

pierderea

să pierzi ceva, dar mai ales pe cineva, e o cădere în gol.

la început n-ai nimic și toată lumea-i a ta,

apoi te-obișnuiești s-atragi în preajmă ființe și lucruri,

cu o gravitație a piruetei de gând în jurul dorinței

și te plângi de timpul furăcios ce le face, pe rând, să dispară.

pe apa sâmbetei plutesc toate, spre un țărm de poveste,

cu fața-ntoarsă spre tine, de parc-ar vrea să-ți sufle

secretul fericirii de a te pierde ca să poți iubi mai adevărat.  

Maica Domnului va reface Credința

Va veni vremea când fiecare se va gândi nu la cât a mâncat în ziua aceea, ci la cât s-a rugat. Pentru scurta vreme. Maica Domnului va reface Credința.

Cuvioasa Macaria, mângâietoarea celor suferinzi - Ghenadie Durasov

Icoana Maicii Domnului de la Sihastria Voronei

„Să avem putere a privi chipul cel minunat al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi să primim de acolo, cei din mănăstire, putere de smerenie, de ascultare, iar cei din lume, atenţie la familia proprie şi la slujirea pentru cei din lume. Privind la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi ştiind-o pe Ea continuă şi neîncetată rugătoare către Dumnezeu, să ne aducem aminte şi să ne deschidem spre acest mare adevăr, anume că nu poate fi creştin ortodox adevărat decât cel care încearcă - uneori şi cu uitări şi căderi - să aibă gândul la Dumnezeu cât mai des în viaţa lui. Multă lumină, multă încredere, mult curaj, mult spor, primim prin rugăciunile Maicii Domnului dacă noi ne aducem aminte de Dumnezeu şi stăm în stare de prezenţă în faţa Lui“.

Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

panica-i un act ratat.

Florin Caragiu: urgenta

marți, 17 martie 2020

urgență

panica-i un act ratat.

cu cât te zbați mai mult, pierzi aer,

te-afunzi până peste cap,

ți se taie suflarea invadată de oboseala 

supraviețuirii cu tot dinadinsul.

fără grabă se duc la bun sfârșit lucrurile

ca și cum nu le-ai face,

la granița dintre real și posibil

care tocmai se deschide

când te rogi în ascuns.

În data de 18 martie 1944 s-a născut în comuna Sălătrucel, Județul Vâlcea, părintele Ghelasie de la Frăsinei.

Părinte Ghelasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cand nu mai ai nimic

 Florin Caragiu: "cand nu mai ai nimic, ramane ceea ce te face viu"

Bine-cuvantarea inseamna: esti bine, ai sens, "nu traiesti degeaba", viata ta e in mainile Mele
nu te teme, nu "esti" in zadar
bine-cuvantarea e un rost, o directie buna, o integrala a fiintei tale cu rezultatul necunoscut; e in cer - dar si in tine
copiii gandesc mereu integrator, mai ales copiii foarte mici, pentru ca ei abia au sosit din regatul Imparatiei, de langa sanul Tatalui, unde totul are sens, totul are un rost, nimeni nu-i lipsit de nimic, fiinta noastra curge, e vie, adevarata si intreaga - nu asa cum se vede de aici, lipsita si flamanda si insingurata
de-aia zambesti fara sa vrei, de indata ce vezi un copil
copiii, pana nu-i prostim noi de tot - ne invata multe, multe, despre Tatal nostru din ceruri, despre cat de smerit si bun este El si cat de cumpliti si fiorosi suntem noi; si cum, doar intr-o clipa, alaturi de un copil - chiar acum si aici - putem pasi in Imparatia Tatalui, putem uita toata grozavia lumii si putem fi copii si noi, la sanul Tatalui Celui care ne-a nascut
Ca si cum cele doua lumi nu sunt, in realitate, despartite de nimic.
Atat de aproape este

din clipa in care apare, un copil ne invata cum iubeste Tatal, pentru ca nu poti sa te apropii de un copil decat lasand ale tale deoparte, toate urateniile, toate ticalosiile (care ti s-au facut sau pe care le-ai facut tu altora). de un copil nu poti sa te apropii decat in stare de jertfa de sine. parintii adevarati iubesc in stare de jertfa de sine, cu o iubire care nu asteapta nimic pentru sine.
oamenii se iubesc unii pe altii pentru un beneficiu. oricand exista un beneficiu (zice diaconul Adrian Sorin Mihalache). Oricand luam ceva pentru noi, oricand zeciuim, ca vamesul Zaheu, zidirea lui Dumnezeu, de ceva-bun-pentru-noi, pentru placerea noastra (Sf. Maxim Martusisitorul). iubirea adevarata care nu cere nimic pentru sine, e doar iubirea de copii (numai cand sunt foarte-foarte mici, pentru ca apoi ne inchipuim ca ne datoreaza nu-stiu-ce si ar trebui sa faca si ei, la randul lor, ceva pentru noi...). Mai este, spune Sfantul Porfirie, o iubire adevarata pe lumea asta, care nu cere nimic pentru sine: este iubirea de vrajmasi...
un copil care te scoala in miezul noptii sau cand ti-e lumea mai draga, continui sa-l iubesti pentru el insusi. 
Poate si din cauza asta Tatal l-a trimis pe Fiul lui la noi, nu ca pe un zeu razbunator pentru rautatile pe care le traim noi aici, ci ca pe un copil...

Asa ne spune Tatal, prin copiii nostri: eu te iubesc pentru tine. Pentru tine, pentru ca "esti". Atat de putin ne ceri, Tatal nostru...? Sau atat de mult...?
Am vazut si reversul, copii mari, ajunsi adulti, cu parinti abuzivi, nesimtiti, egoisti, rai de-a dreptul. Iar ei, in lipsa oricarui sens, isi iubesc parintii "pentru ca sunt"...

Dragostea adevarata, nu vine de la oameni, vine de sus din cer.
"Smerenia este acea calitate a dragostei dumnezeiesti, care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov). Adica, fara un beneficiu pentru sine.
E iubirea in sensul, in rostul lui Dumnezeu, adica sub binecuvantarea Lui.
Cand nu mai ai nimic, ramane iubirea cu care-ai fost nascut de Tatal nostru.

Sf. Arsenie Boca: "Fiecare generatie trebuie sa raspunda la intrebarea: Cine este Dumnezeu?" 

Maica Domnului e Omul sfintit

Ceea ce cauta cei din occident, pe sfantul-om ca noi toti, e doar Maica Domnului.
Iisus e din alta categorie decat omul, e om ca noi toti si inca altceva decat om, e Sfantul care da Viata. 

N-am vazut serialul Messiah, dar am citit cum il intruchipeaza ei pe Iisus: un om, just like all of us. am trait si eu ceva timp in iluzia asta. Cu toate ca stiam ca Iisus e mai mult decat "Om", mintii mele ii convenea cumva sa-l vada "doar" om - nu si Dumnezeu. Nu si "Sfant". Doar Maica Domnului Prodromita m-a invatat ca ea e singurul om sfintit pana aproape de dumnezeire, si ca fiul ei, desi om, e insa cu totul "altceva". E acest altceva care DA VIATA. Cum sa numesti, cum sa descrii asa ceva in cuvinte omenesti, din moment ce noi nu stim ce e viata decat cand o pierdem - ? 

Pt. restul lumii, pt cultura occidentala mai ales, inteleg acum de ce e convenabil ca Iisus e "un om". Poate fi dispretuit mai usor. Poate fi comparat. Poate fi refuzat. Poate fi respins.

Ei nu pot intra in credinta prin Poarta credintei, adica prin Maica Domnului, singura care-i "doar om", cum ar vrea ei, dar si singura, totodata, absolut singura care ne poate invata credinta. de oriunde, de la orice nivel. de la oricare capat pierdut al credintei tale.

Maica Domnului il naste pe Iisus in noi, cei necredinciosi. Ne arata chipul lui, mai presus de noi si de inchipuirile noastre... Iisus pe care il naste numai ea in noi, ne arata apoi chipul nostru cel adevarat, singurul cu care putem privi un chip atat de ne-inchipuit, cum e chipul lui Dumnezeu... Minunatul Emilianos Simonopetritul, iubitorul de Dumnezeu, spune ca asa, noi il nastem din nou pe Dumnezeu, care vine la noi aratandu-ne la randul Lui, chipul nostru curat, pe care il vede numai El... 

Pentru noi, ortodicsii, faptul ca Iisus e om e mierea pamantului adusa in sufletul nostru. La nivel mental, e posibil sa mi se para ca "eu cred". Dar, cand vine vijelia furiei, sau a tristetii adanci, sau a neputintei, sau a singuratatii - atunci vad clar ca eu cred - dar trupul meu nu crede. trupul meu pastreaza amintiri mai adanci decat credinta mea. 
De-aia Dumnezeu s-a facut Trup, Cuvantul s-a facut Trup: ca sa sfinteasca, sa dea Viata noua, curata, omului - pana la trup, pana acolo unde "omul", orice-ar face, nu poate sa ajunga... 

Icoana "Cuvantul s-a facut trup", din Albazin

Daca esti necredincios, nu poti intra in credinta adevarata, intreaga, decat prin Maica Domnului, care te invata din nou sa fii copil, cum n-ai fost niciodata: copil iubit.

Nu poti sa crezi cu adevarat daca nu inveti sa fii din nou copil. Copiii stiu ce-i sfintenia. Dar pe ei nu-i intreaba nimeni, si chiar daca i-ar intreba, n-ar putea raspunde in cuvinte omenesti.

Florin Caragiu: inviere

joi, 28 noiembrie 2019

înviere

lumea asta-i cam închisă-n sine

mohorâtă

arată-i că poți schimba ceva

începe cu tine și te va urma

până-n pânzele albe

îți va veni perfect

mulată pe corp

când se va aprinde lumina 

care te trage afară din lut

cu ochii deschiși

Realitatea vie

viata, drumurile, viul, simbolurile, totul e un fake these days. ceva a venit si le-a inlocuit, si in ele traieste altcineva, o viata straina de Viata oamenilor
un pustiu, o oprire in timp care mananca timp, o lipsa de viitor si de trecut care se casca in gol, ca o prapastie ametitoare


in toate astea, ceva sta pe loc fara clintire si arde neintrerupt pentru sufletele noastre

remediul

mișcă-te cu trezvie,

ceea ce la început pare un loc strâmt,

îngrădit prin porunci,

devine prin dragoste un mod de a-ntrupa

pe Cel în Care libertatea ia chip,

afând nu prin curgere, ci prin transformare

infinit spațiu de mișcare în icoana ființei.

desprinderea de patimi alungă greața,

gustă și vezi că e bun Trupul

în care păcatul n-are parte.

final

corpul se ghemuiește în chip,

ca un copil ce-mpinge în burta mamei

și, ieșind, e pălmuit,

să-și umple plămânii.

durerea-i un dinte de lapte,

muzica, o nostalgie interminabilă

a stării față către față

ce ne face frumoși. 

Sursa : Florin Caragiu

Florin Caragiu

vineri, 9 august 2019

noi

am fost creați așa: liberi, adică

expuși, fără ziduri de apărare,

cu lumea intrând și ieșind din noi

prin senzații, simțăminte, gânduri,

aduceri-aminte și vederi-înainte.

pofte și patimi ne jefuiesc

zi de zi comorile.

nu ne protejează nimic altceva

afară de iubire.

e o stare de închinare

ce nu poate fi asemuită cu nimic,

pentru că întreaga ființă, ca într-un altar,

se întâlnește în ea cu tot ce există,

în lumina Celui ce ne-a creat.

Doamne Iisuse Hristoase, 

Cerul coborât pe pământ,

Fiul lui Dumnezeu,

ce unești în Tine

ca Logos divin toate făpturile,

miluiește-ne

cu Duhul Tău cel Sfânt,

pe Care, Tată, trimite-L nouă

să ne curățească,

să ne preschimbe,

să ne sfințească pe noi,

cei binecuvântați de dragostea Ta. 

Sursa : Florin Caragiu - Noi

L'inconnue de la Seine (masque mortuaire)

as if she'd opened her eyes to tell us something....

and


died again

Mănăstirea Slatina, județul Suceava, lângă Fălticeni

Sursa: Taina casatoriei

Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (II)

Un copil neglijat, ale carui nevoi sunt neintelese de parinti, sau ignorate cu totul - pe diferite trepte ale cresterii lui - isi incrusteaza adanc in inima convingeri mai tari decat orice, pt. ca devin coping mechanisms: nu stiu ce-o sa fie cu mine, sunt rau (pt. ca ea - mama - nu-mi da atentie), sa fac asta, ca uite asta o intereseaza pe ea, deci asa o sa ma bage-n seama, viata asta nu merita traita, nu contez pentru el/ea (tatal/mama mea), mi-e rusine cu mine, n-am nicio scapare, n-am ce sa fac, "ce sa fac acum ....?!"

Toate astea raman cu mine toata viata. Mananc cu furie si frustrare, pentru ca mancarea e singurul lucru "al meu", in care-mi gasesc linistea, pentru ca ea comunica cu mine, "imi da" mereu ceva, e in relatie cu mine. Dorm cu furie si tristete, pentru ca in somn "nu ma doare" amintirea rusinii mele, amintirea durerii adanci ca "nu contez", ca sunt mereu "parasit", singur pentru o vesnicie intreaga. Copilul se simte singur nu pentru toata viata, pentru "istoria" lui, limitata, care-i sta in fata, se simte singur in mod absolut, pentru "totdeauna", pentru Vesnicie [*].

Am descoperit de curand ca cel mai bun cuvant pentru un copil cu probleme emotionale, este, de exemplu, ca atunci cand e in criza sa-i repeti tot timpul "e-n ordine (... ce se intampla...), esti bine".
Nu trebuie mai mult. 

La fel e si cu Imparatia lui Dumnezeu: e simplu, e aici, a venit, biruinta noastra a fost castigata demult (de Iisus pe cruce). De noi depinde doar sa ne-o apropiem, sa ne-o im-propriem, adica s-o facem "a noastra" (Ir. Rafail Noica). Acest proces de im-propriere a iertarii si a biruintei e "timpul". Numai in timp se desfasoara asta, voind cu vointa noastra. Facem fapte de invatare a iertarii si biruitei, caci biruinta nu se poate lua fara lupta cu cele vechi. Dar El ne ajuta, Eu cu voi Sunt. Caci pe pamant, de 2000 de ani, vine Pace si intre oameni "buna-voire".

De la El - pentru cei care cer, numai atunci cand omul vrea si cere.

....

Adica, cu alte cuvinte, nu mai avem de nimica a ne teme, afara de pacat, zice Sfantul Sofronie Saharov, caci din pricina pacatului se pierde harul, si fara har de la Dumnezeu, noi, aici, in istorie, pe pamant,
"singuri",
nu putem face nimic.

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire”

[*] de unde stie un copil ce-nseamna "totdeauna"? sau niciodata? cat timp el nu stie inca ce-nseamna cauza-efect, deci timp. de unde stie un copil cum trebuie sa fie iubit, cat timp pentru el, cum spune un psiholog, nu exista iubire, exista doar nevoi, iubirea apare abia de la 12 ani in sus (afectiune insotita de simtul jertfei de sine). de ex, un copil caruia i se implinesc nevoile, toate, dar nu e iubit cu adevarat (de caregiver, de bona, de parinte), stie mereu ca-i lipseste ceva si se ataseaza cu disperare de prima persoana care-i ofera dragoste adevarata, ne-conditionata, jertfelnica. de unde stie un copil ca iubirea e absoluta - sau nu e deloc

e "pentru totdeauna"
si fara sfarsit,
ca tot ce vine de la Tatal ceresc,

"... a carui Imparatie, nu va avea sfarsit".

Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (I)

Sensul

Din punct de vedere istoric iertarea păcatelor este imposibilă

Fr. Stephen Freeman

octombrie 23, 2017

Există un proverb din perioada sovietică care spune că: „Istoria este greu de prezis.” Re-scrierea istoriei a fost o acțiune politică normală – suficientă pentru a provoca proverbul. Studenții în istorie sunt fără îndoială conștienți de faptul că rescrierea este sarcina constantă a lumii academice moderne. Istoria americană și cea mondială pe care am învățat-o (din anii anii 1950 la școală) diferă foarte mult de istoria pe care au învățat-o copiii mei. Unele re-scrieri au fost mult așteptate – în timp ce altele au fost mai îndoielnice.

Desigur, rescrierea nu este un fenomen recent. Poemul Aeneid al lui Virgil a fost un efort de a rescrie istoria, oferindu-i Romei o poveste pentru rivaliza cu Iliada și Odiseea Greciei. Reforma protestantă a devenit o dezbatere nu numai despre dogmă, ci și despre interpretarea istoriei și a Bisericii. Creșterea numărului de studii istorice din perioada modernă, care pun sub semnul întrebării convingerile tradiționale cu privire la veridicitatea istorică a Scripturilor, a creat tulburare în creștinismul modern. Multe din dezbaterile care pătrund în creștinism în prezent se referă la întrebări despre istorie și interpretare istorică. Pe măsură ce dezbaterile au crescut în intensitate, istoria devine din ce în ce mai greu de prezis.

Aș sugera că e o greșeală să descriem creștinismul ca o religie „istorică”, în ciuda realității spațiu-timp a evenimentelor sale centrale. Este mai corect să descriem creștinismul ca o religie „eshatologică” – credința că sfârșitul tuturor lucrurilor – împlinirea timpului și a istoriei – a intrat deja în spațiu și timp și a inaugurat un alt mod de existență. Mai simplu, pe limbajul Evangheliei: s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.

Evenimentele istorice (în modul nostru modern de gândire) fac parte din marele scenariu cauză și efect. Văzută în acest fel, istoria devine realitatea fixă și neschimbată, evenimentele ei înfăptuirea de nestrămutat a planului lui Dumnezeu. Cu acest gând vine căutarea îngrijorătoare pentru a afla „ce s-a întâmplat”, precum și argumentele și îndoielile neîntrerupte care apar în mod inevitabil. Această viziune așează spațiul și timpul mai presus. Dumnezeu poate interveni și acționa în acest context, însă realitatea spațiului și a timpului rămâne stadiul definitiv al existenței.

O zonă destul de sinuoasă în cadrul acestei înțelegeri este puterea unei singure vieți istorice. Semnele de pe marginea drumului din sudul Statelor Unite ale Americii pun întrebarea: „Dacă ai muri în seara asta, știi undeți vei petrece veșnicia?” Gândul supărător în această privință este că acțiunile care au avut loc pe o perioadă de șaptezeci sau mai mulți de ani stabilesc rezultatul fix al eternității. Astfel istoria triumfă asupra eshatonului.

În opinia mea, aceasta este o inversare a lucrării de mântuire. Istoria exercită un fel de tiranie în viața noastră. Greșelile pe care le facem și consecințele care se extind dincolo de ele ne amenință să fim legați de trecut. Ne gândim la noi înșine ca produs al trecutului, modelați și formați de ceea ce a fost. Istoria noastră controlează destinul nostru, bântuind fiecare mișcare și decizie.

Povestea mântuirii noastre este eliberarea de tiranie, dezlegarea și distrugerea a ceea ce ne leagă. Așa cum Hristos a călcat cu moartea pe moarte, așa a călcat în picioare stăpânia istoriei. Venirea Împărăției lui Dumnezeu este intrarea în istorie, în spațiu și timp, a libertății fără de timp a veșniciei. Sfârșitul tuturor lucrurilor nu este rezultatul a ceea ce a fost înainte. Sfârșitul nu aparține istoriei.

Scripturile plasează sfârșitul în afara istoriei. Este o realitate transcendentă care atrage toate lucrurile spre sine. Hristos este descris ca fiind „Începutul și sfârșitul”. El este revelarea sfârșitului tuturor lucrurilor, scopul pentru care au fost create toate lucrurile și punctul către care se mișcă toate lucrurile:

„El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos;” (Efeseni 1: 9-10)

Învățăturile multor sfinți părinți sunt destul de clare în acest sens. „Cauza” existenței noastre este în sfârșitul nostru, nu în începuturile noastre. Acest lucru este descris uneori cu termenul aristotelic, telos, iar alteori ca logos al persoanei noastre (în special de către Sfântul Maxim). Acest lucru este valabil mai ales atunci când ne gândim la întreaga creație. Umanitatea este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică acel chip și asemănare care este scopul (rațiunea) existenței noastre. Creația însăși ar trebui văzută ca fiind creată după chipul și asemănarea Împărăției lui Dumnezeu, un chip și o asemănare care se va împlini când i se va da adevărata sa libertate:

„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8: 20-21)

Această „eliberare de robie” este tocmai aceea la care se referă Hristos atunci când vorbește în Nazaret:

„Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului».” (Luca 4, 17-19)

Când Ioan Botezătorul a trimis o întrebare lui Iisus, pentru a fi sigur că El era Cel care trebuia să vie, Hristos a repetat acest pasaj:

„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 4-6)

Acestea sunt o descriere a „semnelor” venirea Împărăției Cerurilor în lume. Lucrurile sunt rânduite după dreptate și sunt descoperite a fi ceea ce au fost întotdeauna intenționate să fie. Sfârșitul lor este dezvăluit.

Moartea este verdictul istoriei. Viața din morți este verdictul Împărăției lui Dumnezeu. Ca istorie pură, iertarea păcatelor este imposibilă: ceea ce am făcut, am făcut. Numai libertatea care este dată din afara istoriei poate transforma și distruge robia pe care istoria încearcă să o pună asupra noastră. Ca atare putem spune:

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Cor. 5, 17)

„Noua creație” este tocmai „cerul nou și pământul nou” la care se face referire în Apocalipsa Sfântului Ioan. Ca atare, nu putem „progresa” spre un astfel de scop: sfârșitul există deja.Rămâne doar ca sfârșitul să se descopere.

Hristos intră în istorie prin Întrupare. Pântecele Fecioarei există în spațiu și timp. Dar, prin faptul că Hristos (care este sfârșitul) este chiar Acela care este conținut în acel pântec, uterul însuși este transformat. Devine „mai încăpător decât cerurile”. Ea a cărei pântece devine „mai cinstit decât heruvimii și mai mărit fără de asemănare decât serafimii”. Aceasta realitate eshatologică intră în lume și face reale și adevărate acele lucruri despre care se vorbește ca alegorie. Arca lui Noe este un „chip” al Fecioarei Maria (pentru că acolo se manifestă prezența lui Dumnezeu), dar este și Fecioara Maria, pentru că ceea ce o face să fie Fecioara și Maică a lui Dumnezeu, același lucru face și Arca să fie locul prezenței slavei Sale.

Având în vedere toate aceste lucruri, Sf. Pavel ne îndepărtează atenția de la istorie și de legile ei de cauză și efect:

„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” (Col. 3, 1-4)

Apostolul produce confuzie asupra unei existențe pur istorice. Noi „am fost” crescuți împreună cu Hristos. Viețile noastre „sunt ascunse” cu Hristos în Dumnezeu. Viața noastră „se va descoperi”. În Hristos Iisus, Împărăția lui Dumnezeu a venit în lume. Se dezvăluie deja în mijlocul nostru.

Pr. Stephen Freeman

Sursa: GloryToGodForAllThings | The End of History

Publicat de Claudiu în Timpul

https://parintelestephen.wordpress.com/2017/10/23/din-punct-de-vedere-istoric-iertarea-pacatelor-este-imposibila/

Momente de gratie: "Pregate per me..."

Un Padre, un parinte bun si iubitor ca parintele nostru de la Iasi ("Al vostru parinte iubitor si frate impreuna-rugator, Teofan"), un frate care aproape ne cere umil iertare pentru departarea dintre noi, sarutand el primul crucea lui Nifon. Ma simt frustrata ca Biserica noastra nu vorbeste despre toate intamplarile astea minunate. Sau, poate e mai bine sa nu vorbim, sa tacem. E atata vorbire in jurul nostru, incat, poate ca vorbirea nu trebuie sa atinga miracolul acestei intamplari. Vorbirea noastra nu mai e curata, nu mai poate sa atinga starea de gratie a lui "acum", e plina de razmerite si lupte din trecut si din viitor, vorbirea noastra e moarta pentru ca nu mai spune de fapt nimic. Asa cum credeam eu ca e moarta limba latina - si uite cat de vie e, in sufletul acestui mare Parinte al credinciosilor catolici si greco catolici.
Am crezut mereu ca democratia e necesara pentru ca nimeni nu e intreg, nimeni nu poate sa-si fie suficient lui insusi, nimeni, in lumea asta, nu poate in mod real, fara sa fie silit de ceva, sa stea cu cel care-i e impotriva la masa, sau sa lucreze cu el pentru un scop, fara sa vrea sa-l elimine. Pentru ca-n lumea asta nu putem fi intregi, asa cum suntem impreuna cu Iisus. Dar acum vad ca nu mai e nimic care sa ne desparta, nimic care sa ne completeze, cu Dumnezeu suntem toti intregi si Fii ai Tatalui si iubiti nespus de Tatal nostru,
... precum "ale noptii stele"...

Am castigat o inima mai larga, mai mare, pentru ca acum "suntem impreuna", si in ea Dumnezeu poate sa puna daruri mai multe si mai mari, peste masura noastra si a fiecaruia dintre noi, in parte. Iar pentru a castiga aceasta intamplare, parca noi, ortodocsii, n-am facut nimic special... ... decat, poate, o mare Catedrala a Neamului nostru, in care am aflat abia acum ca salasluia nevazut, darul lui Ioan Paul al II-lea...
... cel care-a spus, in anii de frica: "Nu va temeti! ..."

Tu, Dio, Padre, Parinte al nostru din ceruri: pazeste-ne acum de furia celui rau, care n-a suferit niciodata in istorie ca oamenii sa se descopere ca frati ai Fiului Tau si sa Te iubeasca pe Tine mai presus de toate.

● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

Diaconul Sorin Mihalache ● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

- nevoile esentiale ale copiilor: dragoste (atingere), incredere (incurajare) si interactiune
- cat de importanta e atingerea pentru formarea rabdarii, a atentiei, a resistentei la stres, a unui atasament sigur [INTREBAREA MEA: daca se pierde aceasta fereastra de oportunitate pt. formarea lor, se mai pot forma ulterior, si cat de stabile vor fi acestea daca n-au fost formate la timpul lor. Trebuie urmarita inregistrarea pana la intrebari si raspunsuri].
- descoperiri stiintifice recente care explica ce se intampla cand un copil are parte (sau nu are parte) de atingere pana la 1 an;
- si copilul si cel care ofera atingerea, mama sau ingrijitorul, primesc impreuna echilibrare emotionala
- atingerea si suportul corporal oferit de parinti la varste mai mari
- daca il iubesti cu adevarat, copilul te invata singur ce trebuie sa faci pentru el, iar binele lui va avea darul ca se rasfrange asupra amandurora;
- rolul cuvantului - al incurajarii (pana in minutul 66 unde am ajuns eu)

Bio:

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică, iar din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei”, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science”, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. 
Este tatăl a trei copii.

Cel Mare s-a facut mic

Cel Mare a ales sa vina in lume ca unul mic. N-a venit ca o fiinta eterica, sau vreun All Mighty Superman care-i nimiceste pe cei rai sa fie altora bine.
A avut trup si a avut nevoie de iubirea unui om ca sa se faca mare, Mama Sa. Trupul lui a crescut in lumea aceasta. A fost iubit de Mama Sa si a iubit-o pe Mama Sa cu iubirea care nu nimiceste, nu consuma,  nu piere, "iubirea fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov).

Daca El a venit ca un copil, inseamna ca trebuie sa ne intoarcem si sa invatam din asta. Sa ne nastem si noi din nou, curat, din lacrimile Maicii Sale si din sangele Sau varsat pentru noi, adica iubiti de parintii nostri din cer.
Suntem tare neterminati in lumea asta, pana nu ne hotaram sa ne nastem din nou, cu toate ale noastre rele si neterminate de parintii nostri.

Iata ce usor asculta duhul omului cand e copil, de cel Bun si Inalt, prin fratele sau, preotul. Tot prin trup, adica prin mana preotului, copilul primeste duh de pace.

Acasa. In Casa Tatalui meu (zicea ea si se uita cu drag la lume).

Prin unii ca acesta ne zambeste Tatal, care ne-a nascut in "lumina zambetului Fetei Sale" (Ir. Hrisostom Ciuciu, Putna).

Al nostru părinte iubitor şi frate împreună lucrător, Teofan.

Un altfel de dor dupa Dumnezeu

An Arabic Christmas Carol (Byzantine Hymn of the Nativity)

Instead of this, he made me feel / The hidden evils of my heart,

Prayer Answered by Crosses 

By John Newton

I asked the Lord that I might grow 

In faith and love and every grace, 

Might more of his salvation know, 

And seek more earnestly his face.

’Twas he who taught me thus to pray; 

And he, I trust, has answered prayer; 

But it has been in such a way 

As almost drove me to despair.

I hoped that, in some favoured hour, 

At once he’d answer my request, 

And by his love’s constraining power 

Subdue my sins, and give me rest.

Instead of this, he made me feel 

The hidden evils of my heart, 

And let the angry powers of hell 

Assault my soul in every part.

Yea, more, with his own hand he seemed
Intent to aggravate my woe, 

Crossed all the fair designs I schemed, 

Blasted my gourds, and laid me low.

Lord, why is this? I trembling cried; 

Wilt thou pursue this worm to death? 

This is the way, the Lord replied
I answer prayer for grace and faith.

These inward trials I now employ 

From self and pride to set thee free,
And break thy schemes of earthly joy, 

That thou may’st seek thy all in me.

This hymn was written as a testament to a difficult time in John Newton's life. He and his friend William Cowper had embarked on a project that was to become the Olney Hymns Collection, but not long into the project, Cowper went insane. Newton wrote that it seemed as though God was going out of his way to make life difficult for him, then realized that even through adversity, God continues to work.

Omul.

Omul modern nu mai moare, el doar se strica.
ca o masina, isi strica o roata, o inlocuieste.
ca fructele tinute de supermarket-uri de la o toamna la alta.
Se strica mana, sau piciorul, sau functia unui organ, sau.
dar, pe dinafara, omul e tot mereu acelasi, tanar si frumos. El, ca intreg, ramane acelasi.

moartea e o transformare, o trecere.
numai crestinii stiu sa se transforme.

odata cu fiecare post, fiecare crestin regreseaza dramatic, pana la varsta de o luna, de doua luni, cere dragostea mamei si a tatalui si intelege ca de fapt cere pe Dumnezeu in forma unui om, trece mai departe, greseste, se ridica, se spala, se transforma, se murdareste, se uda, se umple de noroi, se lasa ridicat de mana Tatalui sigurul care poate sa puna la loc ceea ce oamenii, mana si tatal tau, au luat definitiv, singurul care poate sa creeze lumina din ce nu este, sa-ti aduca lumina in tine, acolo, in intunericul si umbra mortii care te-au cuprins.

omul modern nu iubeste si nu nu iarta lumea din care pleaca.
...

cine a cazut si e crestin, nu stie sa se ridice - se lasa ridicat.

invata - daca mama si tatal lui i-au furat aceasta iubire - sa-si lase capul impovarat pe umarul lui Dumnezeu,
sa se lase ridicat,
iubit si inviat de Dumnezeu,

chiar si in moarte.

Ladislav Zaborsky

"N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Sursa



Autor : MARIUS IORDACHIOAIA

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA