CATEGORIILE Vietii noi [ Mitropolit Antonie de Suroj]

Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională. Dar tocmai aceasta nu este întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem o întâlnire emoţionantă cu victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se aşteaptă de la noi, este ca atunci când am înţeles răul făcut, să îl îndreptăm.

Iar întoarcerea nu se sfârşeşte aici, ci trebuie să ne ducă mai departe în procesul schimbării noastre. Întoarcerea începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. Este o mişcare crescătoare prin care noi devenim din ce în ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecăţii, aceste categorii ale căderii, întoarcerii şi dreptăţii dispar şi sunt înlocuite de categoriile vieţii noi.

Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966 (pp. 66 -67)

Sursa: Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966

Atentia este o forma de iubire. [ Maica Siluana]

Cresterea copiilor: OBEDIENTA, Supunerea [ Submission ]

Note

Am observat cu multa tristete cat de raspandita este cultura obedientei in cresterea copiilor.... 

Nu, nici macar in visele lor cele mai rele parintii n-ar crede ca-i pregatesc pe copiii lor pentru a fi niste sclavi supusi.... nu.... Dar... in realitate, ne-observandu-le nevoile din timpul cresterii, neglijandu-i, impingandu-i pana la limita la care, din disperare, sa impuna ei (prin orice mijloace) sa li se acorde atentie, ajung sa faca din ei niste mici tirani, dependenti de putere.

Copiii se invata cu placerea de-a-si exercita puterea asupra celor care cedeaza primii (submission) - adica asupra parintilor... Caci, cine in viata lor cedeaza primii, daca nu parintii.... Pana cand, in viata acestor mici control junkies intervin, unul dupa altul, personaje la fel de mici - dar cu muult mai puternice ca ei – pe care nu pot sa le supuna, si atunci, fug din fata provocarii si se refugiaza....  nu oriunde, ci, chiar langa cei al caror control il au cu certitudine, adica parintii...

Invatand prin asta ca siguranta si protectia se obtin doar de la cei pe care-i supui ….deci de la cei asupra carora poti sa-ti exerciti puterea.

Ce se intampla foarte repede ? Se intampla ca nu poti sa supui PE TOATA LUMEA. Incearca, copilul, iar atunci cand nu poate, devine supus in fata celui tare, pur si simplu pentru ca asta a vazut el la parintii lui, cand el era cei care-i supunea … Copilul copiaza atitudinile vazute la parinti, nu sfaturile lor. Atitudinea parintelui e cea pe care copilul o percepe inainte sa inteleaga cuvinte, o copiaza si va ramane cu ea mult timp in viata.  

Urmeaza apoi invatatorul ultim al copilului, calculatorul, cel mai tare - dar ultimul, pentru ca dupa el nu mai urmeaza nimeni - care-i da putere copilului … apoi, i-o retrage… si, din nou asa, intr-un ciclu morbid care creaza dependenta pentru ca se bazeaza pe putere/control - si lipsirea de putere .... 
Calculatorul: mai intai, supus - apoi stapan asupra copilului.

O dualitate care se instaleaza foarte usor, care-i va scinda sufletul copilului si-l va transforma in ceea ce nimeni nu-si doreste: in strare de obedienta fata de cel care-i furnizeaza putere (calculatorul).
Tehnicile prin care ajungem sa fim dependenti de ceva copiaza mult din copilaria noastra; asa se vede de ce nevoia de incredere a copilului e atat de mare. Un copil caruia i se da atentie si este iubit in toata copilaria lui, in toate fazele ei de dezvoltare, este un copil senin: nicio dependenta si nicio legatura oricat de complicata a lumii acesteia nu-i va lua aceasta curatenie a sufletului pe care o da incredintarea ca te stii iubit. Si inteles, pana la capat.  

Se mai intampla si invers, ca parintii sa lase copilul sa-si planga necazul pana nu mai poate (i se zice cry-it-out la nebunia asta), ca sa nici nu mai astepte ceva vreodata, de la ei. Sa fie, chipurile, "independent". Iar copilul nu mai asteapta nimic, intr-adevar, pana in momentul in care isi da seama ca "si el singur poate". Si atunci, se-ntampla nebunia: "va putea" o gramada de lucruri, pe care niciodata nu le va impartasi cu parintii, pentru ca, nu-i asa, parintii i-au transmis de mult mesajul: descurca-te singur !

SOLUTIA

Daca atentia si increderea mea sunt lucrurile pe care le doreste copilul - nu sa ma controleze, sa ma aiba la degetul lui mic - atunci sa le obtin, sa le invat, sa le caut – chiar daca nu stiu inca unde le gasesc. Sa ma intreb, daca le-am pierdut: unde le-am pierdut – si de ce ? Daca copilul meu nu e inconjurat de atentie si incredere adevarata, vie, sanse mari sunt ca sa le caute acolo unde nu sunt. Si, sa ramana vesnic fara ele.

Cresterea copiilor: Nevoile copiilor si dorinta lor de control / PUTERE asupra noastra

Note


Dorinta de control : parintele, obosit, saracul, sau din alte cauze, nu "vede", nu observa sau nu simte ca copilul lui are nevoi noi, pe care singur nu si le poate implini; si atunci, bietul copil face si el ce stie: cere  ajutor de la singura lui sursa sigura de mangaiere, care este parintele - nu bona sau bunica.

Toate nevoile copiilor se raporteaza la parinte, si isi cer implinirea de la parinte, asta e un dat al firii noastre de oameni. Sursa binelui e parintele.
Cand parintele nu mai poate furniza binele, copilul incearca diverse tactici de atragere a atentiei asupra lui (de fapt, asupra nevoilor lui). Culmea e ca, de fapt, aceste tactici sunt invatate tot de la parinte : prelungirea unui moment neplacut, de exemplu, de cate ori n-a obosit copilul saracul sa strige dupa noi cand avea o nevoie si noi nu o intelegeam...? Prelungirea, de catre copil, a unui moment neplacut - de data asta pt. parinte - se transforma in tactica, apoi, in metoda: daca urli suficient de mult, la sfarsit e posibil sa obtii "ceva".

Alta tactica, mult mai soft, apare mult inaintea celei de sus, de indata ce copilul invata legatura cauza-efect: eu fac asta, atunci tu reactionezi asa. E pur si simplu o tehnica de invatare. Noua ni se pare ca e o tehnica manipulativa (a copilului asupra noastra), dar de fapt e o pura tehnica de invatare; ea il va ajuta mai departe sa actioneze : daca eu fac 2 pasi singur si cad la al 3-lea, atunci trebuie sa fac toata chestia asta cat mai aproape de (un) parinte, care sa ma ridice cand cad.

Cand cineva nu e suficient de abil sa inteleaga nevoile copilului, le va percepe ca pe o incercare de control asupra sa, si nu e deloc departe de adevar; copilul gandeste: daca e asa de greu sa te fac atent la ce vreau eu, atunci trebuie sa fac ceva sa te am mereu langa mine, pt. ca atunci cand apare nevoia pe care o am (si care ma sperie pt. ca nu stiu s-o implinesc), sa faci tu ceva ca s-o-mplinesti.

Nezazul cu acest copil (eu am fost un copil exact ca in poza asta) este ca va invata ca "el poate"; ca se poate baza numai pe el in lumea asta, de fapt pe puterea lui. Va deveni un consumator de putere asupra parintilor lui, dar si asupra altora, si nu va vedea viata decat in termeni de putere: pot eu controla lucrul asta ...? Daca nu-l pot controla - il abandonez. Cu timpul, va abandona din ce in ce mai multe lucruri bune si frumoase, in favoarea celor pe care le poate controla (si care vor deveni din ce in ce mai putine): computerul, jocurile pe computer, si, in general, orice iti ofera "putere,  IMEDIAT".


Nu va fi un cuceritor, nu va fi un luptator. Paradoxul este ca acest copil iubitor de putere/ si control, se va refugia imediat in viata sub fusta oricarui furnizor de putere, oricat de mica ar fi ea (aceasta putere), deci se va pune el insusi, din proprie vointa - sub controlul cuiva...

"Trebuie"

Nu va fi un cuceritor, un luptator, pentru ca va trai tot timpul sub imperiul fricii ca va pierde controlul/puterea - deci afectiunea sigura, garantata de putere. Va fi robul cauzalitatii (daca fac asa, trebuie sa se intample asa), nu va sari niciodata din schema ei rigida.
"Trebuie" va dicta viata lui si a celor din jurul lui. "Trebuie" sa fiu perfect ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa plang mereu ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa sufar din toate corzile sufletului meu ca sa-mi dai atentie .... ca sa te uiti la mine !