M-a luat cu
trepidaţii la inimă incât, dacă aş mai fi zăbovit câteva minute în preocuparea
asta pentru ziua de mâine, cred că-mi stătea inima, cred că şi muream
Eu, cel puţin, gândindu-mă odată la viitorul familiei mele,
am realizat cât de greu este măcar şi o zi să-mi duc familia mai departe. M-a
luat cu trepidaţii la inimă incât, dacă aş mai fi zăbovit câteva minute în
preocuparea asta pentru ziua de mâine, cred că-mi stătea inima, cred că şi
muream. De aceea Mântuitorul a zis: „Nu vă preocupaţi de ziua de mâine, că
ajunge zilei răutatea ei". Este, într-adevăr, multă răutate într-o zi din
aceasta, încât, să te mai preocupi şi de ziua de mâine e peste puterile noastre.
Atunci ne rugăm la Dumnezeu, şi Dumnezeu ne ajută pentru „pâinea cea de
astăzi», şi mâine pentru „cea de astăzi", şi poimâine ne rugăm tot pentru
„cea de astăzi", şi aşa în fiecare zi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea
putere. Părintele Vasile Mihoc spunea că este greu şi la el — e greu cu 13
copii! dar spunea: „Trebuie să vă daţi seama că aici sunt şi 13 de «Tatăl
nostru», şi 13 de «Cuvine-se cu adevărat»"... Şi era aşa, într-adevăr. La
fel şi la noi, dacă ne vom ruga, vom izbândi — şi eu sper să înţelegem că omul
nu e nici maimuţă, şi nici maimuţa n-o să fie om, ci omul e făptură lăsată de
Dumnezeu, extraordinar de înzestrată, extraordinar de valoroasă, şi nu se
cuvine s-o lăsăm să se piardă pentru nişte provocări din acestea efemere.
... Mie mi-a luat o viata sa-nvat taina timpului: timpul lumii acesteia - cum zice o prietena a Maicii Rafaela - e cel plin de grija si anxietate. Timpul "celalalt" e continuu in acesta, e impreuna cu el, inclus in acesta, si il face pe primul irelevant. In timpul celalalt, al lui ASTAZI, timpul vietii acesteia face figuri interesante: cateodata sta, se opreste, asteapta intelegerea ta si apoi rastoarna trecutul pe care l-ai trait, ori se dilata, ori, cateodata, dispare pur si simplu si se transforma in prezenta. Prezenta ta, in fata lui Dumnezeu, caci Dumnezeu, prezent este, totdeauna.
Maica Rafaela Urda. N-am cunoscut-o niciodata, dar o recunosc din cuvintele celor pe care i-a iubit.
Era un copil - ar fi putut chiar sa fie copilul meu. Nu stiu daca era frumoasa, pentru ca eu vad in ea doar omul "trezit" la Viata adevarata, "mutat" cum spune ea, in altceva decat acest timp si aceasta viata.
In jurul ochilor ei lumina vibreaza si e dulce.
Cateodata, lumina ingheata si taie, asa cum pentru Dumnezeu durerea pierderii sufletului din noi, e de nesuportat; inacceptabila.
... Daca un om poate fi asa, cum e oare Dumnezeu ?
Așa
era maica Rafaela, iubea
„Mulțumesc pentru că mă suportați”, i-am
spus. „Te iubesc, nu te suport!”, mi-a răspuns, îmbrățișându-mă cu toată inima
ei. Așa era ea, iubea. Iubea și când te lua în brațe, și când te lăsa să îți
conștientizezi durerea, și când știa ce nu aveai cuvinte să îi transmiți,
pentru că era suficient doar să o privești. Îmi amintesc prima dată când ne-am
cunoscut. Îi scrisesem câteva cuvinte pe email înainte, iar dintr-un grup de
oameni, s-a oprit la mine zâmbind și m-a întrebat: „Tu ești, frumoasa mea?”. Eu
eram. Mai târziu aveam să înțeleg sensul cuvintelor „Să nu uiți că ești copilul meu!”. Știa că drumul ei se întindea
spre veșnicie.
Dumnezeu cunoștea faptul că nu aș fi putut
să fiu departe de ea în momentul în care trecerea s-ar fi făcut. Eu cred că
timpul meu petrecut în mănăstire, acel un an și jumătate în care cancerul ei a
escaladat, a fost darul Domnului pentru mine din multe puncte de vedere. Unul a
fost acesta, al faptului că am devenit moștenitor viu al harului ei, că am
văzut-o cum cu ultimele puteri, în toiul nopții, mă ruga să o ajut să se pună
în genunchi, ca să se roage pentru cei adormiți. Că mi-a arătat cum dragostea
ei pentru Dumnezeu a curs mai multe lacrimi decât durerea insuportabilă
omenească pe care o avea. Că avea o capacitate extraordinară de a găsi
binecuvântarea până și în pașii aceia pe care îi făceam împreună cu greu, și pe
care îi numea dans. Că mă aștepta să facem împreună un bagaj, doar ca să îmi
facă această bucurie, de a putea să o ajut cu ceva. Că, uneori, îmi împărtășea
din ce trăiește ca și cum ar fi vorbit unui om mare deja, capabil să primească.
Încredere, avea atât de multă încredere în lucrarea Domnului cu mine.
E adevărat că m-am lipit prea mult de ea,
dar nu am îndrăznit vreodată să îi spun cât de greu avea să îmi fie fără. I-am
dăruit un desen în care exprimam ce simt. În ziua înmormântării ei, după
vecernia Sfântului Nicolae, l-am găsit într-un colț întunecat din chilie, lângă
Filocalii. Era rupt, rearanjat și lipit cu scotch. Mă lăsase în grija Domnului,
privindu-mă din Cer. Cât de mult trebuie să mă fi iubit, ca să îmi facă un
cadou de ziua mea, până și după moarte?! M-a iubit cu aceeași iubire cu care mă
mângâia pe cap după ce unele cuvinte ale ei îmi treceau prin inimă ca o sabie.
Era de partea mea, cea adevărată, și căuta cu toată puterea să mă ajute să fiu
autentică, să fiu un om nou născut din prima dragoste...
Maica
Rafaela m-a învățat că Domnul mă iubește, că e în regulă și să greșesc, dacă
învăț din asta, că pot face pauze, că a
spune „da” mereu și a nega „nu”-ul pe care îl simt e o boală, că am voie să am viața mea,
separată de dorințele celorlalți, că indiferent de ce au făcut ceilalți, eu
sunt singura responsabilă pentru cum trăiesc acum, dacă aleg sau nu să iert,
dacă aleg sau nu să mă bucur de viața prin care curge iubirea Lui. Că veșnicia
a început, este acum, și suntem împreună, fie că ne vedem, fie că nu.
timpul lumii acesteia
Dacă
ar fi să rezum ce mi-a lăsat, aș spune, mai degrabă, ce mi-a luat: timpul lumii
acesteia. Pentru mine, acum, ceasul nu mai are
însemnătate decât atunci când am de ajuns dintr-un loc într-altul. În inimă îmi
bate veșnicia și știu că e doar o chestiune de bătăi până când voi fi acolo
unde și ea este, după cum se ruga.
Și a avut grijă, ca până atunci, să mă lase
în sufletele oamenilor pe care îi iubea cel mai mult, care o crescuseră, care o
învățaseră, iar acesta a fost, pentru mine, cel mai mare dar pe care știu că
putea să mi-l ofere. Mi-a dat tot ce primise de la Dumnezeu, prin oamenii de la
care primise, și mi-a luat risipirea,
dându-mi haină de iubire.
Și mi-a arătat,
în visul acela, că sub rănile ei, strălucea un minunat albastru. Căci o întrebasem cum o fi arătând albastrul ei acolo, acum... Și
mi-a cântat cu vocea ei frumoasă un cântec pe care nu l-am auzit pe pământ,
pentru că ea știa să meargă dincolo de granițe. Așa cum știa când cineva din alt colț al lumii se ruga pentru ea.
Și, uimitor, deși știa tot, îmi spunea că
cel mai mult o ajutaseră cuvintele „eu nu știu nimic”. Doamne, nici eu nu știu
nimic, și nu mai știu nimic de ea, dar o simt mereu a fi cu mine. Te-am rugat
înainte să își ridice brațele spre Tine și să plece cu acel avânt, să o
primești în Împărăția Ta. Și cred că nu ai fi luat-o, dacă nu ai fi iubit-o
într-atât. Căci lumina aceea care s-a pogorât peste chipul ei în clipa morții,
zâmbetul acela care i-a răsărit pe buzele lipsite de viață omenească, nu puteau
să fie decât de la Tine. Odihnește-o, Doamne, unde sfinții se odihnesc!
Cu cat inaintez mai mult in credinta, cu atat mi se descopera mai mult modelul integritatii: al meu, inainte de toate, apoi, al celorlalte fiinte, apoi al lui Dumnezeu care e intreg si drept in toate.
E o bucurie mare sa devii intreg. Sa fii al tau, neimpartit de dureri - cu toate ca nu poti castiga asta fara durere.
Am fost intreaga de la bun inceput, si o durere, sau o lipsa (cum zice Oana Moraru), mi-a impartit fiinta in 2, sau 3, si-apoi, in milioane de oglinzi in care nu ma vedeam decat mai mica decat sunt.
Cand crezi si te rogi, durerile astea invie, si ard in fata ochilor, iar pana cand nu cer harul lui Dumnezeu sa vina sa le vindece, nimic altceva nu o poate face. Tone de carti de psihologie, exercitii de programare mentala, nimic.
Numai pacea lui Dumnezeu ajunge in adancul inimii, acolo unde odata demult, raul a intrat si a spart oglinda cea intreaga a fiintei mele. Harul e insasi Prezenta lui Dumnezeu, care se apleaca si se coboara in sufletul mic de om ca sa-l vindece de rani.
Harul lui Dumnezeu ma iubeste pe mine intreaga, asa cum sunt - nu rupta in bucatele de raul care m-a atins. Asa invat si eu lucruri noi despre mine: ca sunt mult mai inalta, mult mai mare si mult mai pretuita decat cred. Sau decat m-a facut cel rau sa cred.
Asa mi se descopera mie modelul integritatii lui Dumnezeu, care e intreg si drept in toate. Cand ma revoltam impotriva lui Dumnezeu ("da de ce, Doamne, da de ce mie ..?!"), nu vedeam. Cand ma rup de modelul ideal din capul meu, care ma face de fapt sa sufar ("ar fi trebuit sa fii si tu intreaga, sa ti se intample asta si asta - ca sa fii un om intreg ...") si cand ma intorc cu fata la suferinta mea si o traiesc impreuna cu Dumnezeu, primesc mangaiere si vindecare. Vindecarea inseamna mai multe etape, dar catre sfarsitul ei aduce intotdeauna intregire.
Intregirea fiintei mele cu cele rapite de cel rau inca din copilaria mea ("caci intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea").
Ce e incredibil e ca, Dumnezeu cel mare, drept si intreg - nu e de fapt intreg fara mine. Asta e marea Taina a lui Dumnezeu: Dumnezeu nu are nevoie de nimic, dar nu e intreg fara mine.
Sufera pentru mine si a murit pentru mine - atat de mare e lipsa lui "de mine".
Pentru copilul nedorit care am fost eu, faptul ca Dumnezeu ma cunoaste si ma doreste inca dinainte ca mama mea sa ma fi nascut, este o vindecare mai mare decat toate.
De cand am nume de botez, Dumnezeu ma cheama.
Ma cheama pe nume si imi spune "tu".
Ma cheama ca sa fim impreuna - sa fim intregi.
