Suntem atâta de creștini, câtă copilărie

Suntem atata de crestini, cata copilarie pura am izbutit sa pastram in noi pana la sfarsitul vietii. 

Nichifor Crainic.

Copii fericiti: Bucuria linistita

Bucuria copiilor e plina de multa duiosie.

[ O mama vorbindu-i pentru prima oara unui baietel de 5 ani despre venirea unui fratior, si rectia copilului ]

Copil activ – copil reactiv, anxios

Motto : “Sa nu-ti urasti Mama, Masa si Meseria”
[The Love-and-Hate Parade]

Din respingere se naste impotrivirea fata de cel pe care-l iubesti, 

Din impotrivire se naste revolta impotriva lui

Exista, in copilaria foarte timpurie, ceva care marcheaza omul pentru toata viata. Poti citi in orice adult ce fel de copil a fost dupa felul in care se vede pe sine, pentru ca modul in care se vede pe sine (identitatea emotionala) se formeaza la varste foarte mici, in functie de felul in care ii sunt stimulate atentia si curiozitatea in relatie cu hrana si prezenta iubitoare a mamei ... Foarte frecvent, prezenta iubitoare a mamei se asociaza cu un proces lung si chinuitor in care copilului ii sunt varate in gura cu lingurita diverse lucruri pe care nimeni dintre noi nu le-ar manca. Identitatea lui emotionala va incorpora respingere si impotrivire - alaturi de dragoste.

Oricate metode de distragere a atentiei vom folosi, copilul va respinge hrana administrata in acest mod. Iar cu cat insistam mai mult, cu atat in copil se construieste un complex stabil de respingere: o iubeste pe mama, dar respinge extensia ei cea mai apropiata - care este hrana pe care i-o da.
Din respingere se naste impotrivirea chiar si fata de cel pe care-l iubesti, din impotrivire se naste revolta impotriva lui. Tragic, insa, revolta se va naste chiar atunci cand crezi ca copilul e complet sub stapanirea ta si nu mai poti avea parte de surprize. 

In cultura rurala (incepand sa patrunda din nou, timid, si in cultura urbana) copilului i se dadea sa manance si altceva in afara de lapte nu cand apareau dintii, ci mult mai devreme. Intai era obisnuit sa stea cu familia la masa, tinut in brate; el putea sa observe ce fac ceilalti, incepea sa imite ce fac ei, incepea sa duca singur la gura mici bucatele de alimente (paine inmuiata in supa sau ciorba, legume fierte) si incepea sa le mestece cu gingiile.
Asa incepea prima faza din fiziologia hranirii, si anume exercitiul mestecatului. Copilul invata astfel mai intai sa mestece, sa simta gustul mancarii, si abia apoi sa inghita ce a mestecat. Asta este o ordine minunata lasata de Dumnezeu pentru noi, pentru ca omul sa invete sa descopere gusturi si texturi - inainte de a inghiti mancarea - tocmai pentru a fi capabil sa aleaga el cu ce sa se hraneasca - sa fie el in control asupra a ceea ce alege sa manance, nu sa fie tintuit la zid si hranit cu forta cu lucruri care nu-i folosesc la nimic.
....De ce nu-i folosesc ? Pentru ca, ne-simtindu-le gustul, ne-dorind nimic din ceea ce-i dau ele, nu le metabolizeaza bine, organismul nu le asimileaza la nivel optim, si asta nu ajuta deloc copilul sa creasca - adica nu-si indeplineste chiar scopul pentru care supunem copilul la chinuri.  

OMS - Organizatia Mondiala a Sanatatii - recomanda inceperea diversificarii abia dupa 6 luni, pentru ca abia atunci sistemul digestiv, atentia si postura copilului sunt dezvoltate toate la un nivel optim, astfel incat hrana sa fie primita cu bucurie. Cautand sursa frustrarilor adultului, cultura occidentala a re-descoperit o parte din radacina lor foarte adanca in copilaria timpurie, si a re-inventat hranirea veche de cand lumea a copilului, numind-o "baby-led-weaning".

***

Efectele, in viata de adult

... apar mai tarziu, cand energia tineretii incepe sa se estompeze si pleaca, iar omul, ramas descoperit, incepe sa se intrebe, de ce nu poate si el  sa iubeasca si sa fie iubit "cu totul", 100%, de ce nu poate sa nu asocieze iubirea cu respingere. De ce o slujba minunata nu-i aduce fericirea promisa, de ce o casa se dovedeste repede, o plictiseala mare de care vrei sa fugi. Fetele se mira ca se vad ne-iubite, ca ceva din ele respinge mereu pe cineva. Eu observ oameni care se pun mereu pe ei insisi pe locul 2 – chiar cand sunt sefi - care nu pot fi lideri decat daca au alaturi umbra protectoare a cuiva de care depind emotional, care isi suprima nevoile fundamentale chiar in cultura ciudata in care traim, care te obliga aproape, "sa faci ce vrei" (de-ajung bietii oameni sa faca tot ce vor instinctele lor, nu ce vor ei cu adevarat). 

acesta cred ca e motivul pentru care nu putem SA PRIMIM tot binele, pentru care nu putem sa ne deschidem cu adevarat si complet catre ceva-ul catre care tindem: banuiala, certitudinea adanca instalata inca din copilaria timpurie, cum ca in orice lucru bun se ascunde un lucru rau de care trebuie sa ne ferim.

cand dreptul de a alege un lucru atat de fundamental cum e hrana, iti este negat in copilaria timpurile, alegerile tale ulterioare au sanse mari sa fie doar mijloace de a evita raul, nu alegeri constiente intre alternative care contin binele – 

Cand esti invatat sa eviti mereu ceva rau, ti-e frica sa cauti  prea mult, sau prea departe, in teritorii necunoscute: de obicei cauti pana la prima cotitura unde, daca nu te-asteapta ea, inventezi tu o placere sau o odihna usoara si cunoscuta – dar nu mergi mai departe in necunoscut

Asta e cred, motivul pentru care noi, romanii, desi niste oameni pasionali, zice-se, nu suntem pasionali pana la capat, nu avem lupte sfasietoare pana ultima picatura de sange, de ce punem noi ceva ce numim "intelegerea", cedarea, cooperarea [*] - ca ultim resort in orice conflict, in timp ce in alte culturi, oamenii au motivatia de a lupta "pentru dreptatea lor" pana la capat, cu eroism si daruire de sine. 

Asa se naste personalitatea reactiva, care reactioneaza si fuge.

Personalitatea activa, cautatoare, dinamica si generoasa, care cauta binele si-l imparte cu toata lumea, este cea care nu si-a urat Mama niciodata, nici macar pentru o lingura de mancare de la Masa Ei.

***

Nu deznădăjdui, dragul meu, şi Iisus a fost perceput ca un ratat [ Pr. Constantin STURZU ]

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat. Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat.

Ţi se pare că viaţa ta a ajuns în punctul cel mai de jos, că nu ai realizat mai nimic din ceea ce ţi-ai propus. Ai avut atâtea visuri şi acum rătăceşti printre ruinele lor. Crezi că eşti un om de nimic, iar cei din jur îţi întăresc această idee. Te simţi ca un trădător, iar prima persoană pe care ai trădat-o eşti tu însuţi. Ştii că ai avut atât de multe daruri de la Cel de Sus, dar constaţi că ţi-ai bătut joc de ele. Deznădejdea îţi dă târcoale precum o hienă care aşteaptă să mori. Un ratat! Aşa te vezi. Iar rataţii nu merită decât dispreţul şi uitarea. Cine sau ce te-ar mai putea scoate din această capcană întinsă de iscusitul vânător care este diavolul? 

Şi totuşi există Cineva care a gustat din această condiţie şi a biruit-o. A biruit-o şi pentru tine. Numele lui este Iisus. Te-ai gândit că El, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om Care a cunoscut ratarea? Unul despre Care toţi au crezut că a eşuat? Odată ce S-a lăsat prins şi supus ocărilor şi chinurilor de tot felul, lumea nu a mai crezut în puterea Lui dumnezeiască. Îi cereau să Se dea jos de pe Cruce, spre a crede în El. Dar El Şi-a asumat până la capăt condiţia ratatului, a Celui ce părea că nu-Şi poate duce misiunea până la capăt (paradoxal, El tocmai prin asta o împlinea!). Propovăduise iminenta venire a Împărăţiei lui Dumnezeu şi iată-L acum spânzurat pe lemn, ca unul dintre tâlhari, ca un făcător de rele. „Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu” (Luca 23, 35).

Chiar şi ucenicii cei mai apropiaţi au crezut că s-a sfârşit totul, că misiunea lui Iisus pe pământ eşua lamentabil. Şi cum n-ar fi gândit aşa, când au auzit că El Însuşi, pe Cruce, strigase cu glas mare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34). Aşadar, Îl părăsise Dumnezeu, un soi de scurtcircuit avusese loc şi se stinsese „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Unul dintre ucenici, Cleopa, pe drumul spre Emaus, sintetizează toată această convingere, că totul se sfârşise şi că nu mai aveau nici o aşteptare de la Iisus Nazarineanul: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel”(Luca 24, 21). „Nădăjduiam”, dar acum este îngropată nădejdea noastră.

 Iar când Şi-a dat duhul, lăsând pe Cruce un trup neînsufleţit, cine să-L mai cerceteze? Surprinzător, unul dintre ucenici, un„sfetnic ales”, anume Iosif din Arimateia, a avut acest acces de omenie elementară, a căpătat curaj şi, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). Cine s-ar fi gândit să poarte grijă de Trupul Unuia ce eşuase pe Cruce? Ce rost ar fi avut să-şi rişte cineva viaţa pentru – în ultimă instanţă – un simplu cadavru? Ce mai conta? Mai mult, se ştia cât de porniţi erau iudeii să-i vâneze pe toţi ucenicii Galileanului, aşa că de ce să rişte cineva inutil? 

E atât de umană şi de înduioşătoare această grijă a lui Iosif şi a lui Nicodim, cel care i s-a adăugat ulterior, „aducând ca la o litră de smirnă şi aloe”. Ce au făcut aceştia depăşeşte orice logică omenească: şi-au periclitat funcţia, şi chiar propria viaţă, spre a se îngriji de semnul inert al unui mare eşec, de rămăşiţele unei misiuni ce fusese plină de minuni şi de cuvinte „cu putere multă”. Lor li se adaugă, apoi, femeile mironosiţe, convinse şi ele că tot îngropat vor găsi Trupul lui Iisus, chiar şi în a treia zi de la Răstignire. Şi-au învins frica de soldaţii care păzeau acolo şi se întrebau doar: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3). Chiar şi după ce au găsit mormântul gol, tot nu credeau că Iisus a înviat. O vedem pe Maria Magdalena plângând şi întrebând, la un moment, pe Cel pe care-L confundase cu grădinarul: „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan 20, 15). Deşi Domnul le încredinţează pe aceste curajoase femei, totuşi ele„erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16, 8). Iar când au vorbit, la un moment dat, cuvintele lor despre Învierea Învăţătorului „au părut înaintea ucenicilor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Cf. Luca 24, 11). 

Iată, dragul meu, pe scurt, povestea Celui ce a gustat din plin condiţia eşecului. Dar această „ratare” a Sa ascundea, de fapt, o mare biruinţă – împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu încă de la izgonirea din Rai a primilor oameni.

Spre deosebire de El, noi chiar suntem nişte rataţi, îmi spui. Dacă Domnul lucra, de fapt, la mântuirea noastră, în timp ce toţi credeau că s-a terminat, dacă ratarea era, de fapt, parte din izbândă („cu moartea pe moarte călcând”), la noi pare că e ratare pur şi simplu. Că nu e nimic bun, nu poate fi, nu avem cum să mai găsim ceva bun în eşecul nostru. Dar, până la urmă, ce este un eşec dacă nu o moarte, o punere în mormânt? Viaţa mea se face ca un mormânt în care locuiesc. Dar tocmai această îngropare e anticamera învierii ce mi se pregăteşte de către Dumnezeu. Unde omul vede o groapă ce se deschide ca să-l înghită, Dumnezeu vede pântecele din care va să se nască omul cel nou (Cf. Coloseni 3, 10). Aceasta avem de învăţat din moartea ruşinoasă a lui Hristos pe Cruce şi din îngroparea Lui. 

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie nu se poate sluji decât pe pânza numită antimis şi pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Trupului lui Hristos, adică momentul culminant al „ratării”. De aceea, nu te poţi apropia de Sfântul Potir dacă te vezi altfel decât un soi de ratat. Asemănându-te cu Hristos în această cea mai de jos condiţie umană, primind Trupul şi Sângele Său, te poţi împărtăşi şi din slava Învierii Sale. Ratându-te pe tine, te poţi întâlni cu Hristos. Aşa că nu deznădăjdui, dragul meu, văzând că ai eşuat. Gândeşte-te că abia acum eşti pregătit să trăieşti cu adevărat, să primeşti Viaţa care nu poate fi ţinută de nici un mormânt.

18 MAI 2016
doxologia.ro Puncte-de-vedere: nu deznadajdui dragul meu