Măreţia Lui
ne înfricoşează, smerenia Lui ne cutremură. Şi oricât ne-am înălţa
noi, din răsputeri, în atragerea noastră către El, cu bucurie
simţim procesul înălţării, dar în acelaşi timp El ne apare din ce în ce
mai de neajuns. Şi se întâmplă să ajungem la neputinţă, ne cuprinde o oarecare
deznădejde, ne vedem gata a cădea - şi dintr-o dată El, total neaşteptat, este
cu noi şi ne îmbrăţişează cu dragoste.
Duhul nostru petrece într-o stare de
încântare plină de mulţumire când ni se descoperă Sfânta Taină ce depăşeşte
mintea zidită: Dumnezeul cel Viu, Căruia poţi să-I spui „Tu”.
Măreţia
Lui ne înfricoşează, smerenia Lui ne cutremură. Şi oricât ne-am
înălţa noi, din răsputeri, în atragerea noastră către El, cu bucurie
simţim procesul înălţării, dar în acelaşi timp El ne apare din ce în ce
mai de ne-ajuns. Şi se întâmplă să ajungem la neputinţă, ne cuprinde
o oarecare deznădejde, ne vedem gata a cădea ‒ şi dintr-odată El,
total neaşteptat, este cu noi şi ne îmbrăţişează cu dragoste.
Dumnezeu este uimitor de paradoxal. Sufletul este gata să-L întrebe: „Dar
Tu unde ai fost când mie îmi era aşa de greu?”, însă, văzându-L cu sine, nu
poate să-şi rostească întrebarea. Înţelesul părăsirii de către Dumnezeu
este a ne arăta că nu suntem încă gata; că încă nu ne-am săvârşit călătoria
până la capăt; că avem încă a trece prin nevoinţa unei mai mari deşertări; a
bea până la fund paharul pe care El l-a băut (Matei 20, 22).
Şi astfel, într-o cucernică teamă şi în
lumina nădejdii ce se întăreşte, sufletul se smereşte şi se adânceşte bucuria
inimii pentru înmulţirea cunoaşterii căilor lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru.
(Arhimandrit Sofronie, Vom vedea pe
Dumnezeu precum este, București, Editura Sophia, 2008, p. 38)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu