● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

Diaconul Sorin Mihalache ● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

- nevoile esentiale ale copiilor: dragoste (atingere), incredere (incurajare) si interactiune
- cat de importanta e atingerea pentru formarea rabdarii, a atentiei, a resistentei la stres, a unui atasament sigur [INTREBAREA MEA: daca se pierde aceasta fereastra de oportunitate pt. formarea lor, se mai pot forma ulterior, si cat de stabile vor fi acestea daca n-au fost formate la timpul lor. Trebuie urmarita inregistrarea pana la intrebari si raspunsuri].
- descoperiri stiintifice recente care explica ce se intampla cand un copil are parte (sau nu are parte) de atingere pana la 1 an;
- si copilul si cel care ofera atingerea, mama sau ingrijitorul, primesc impreuna echilibrare emotionala
- atingerea si suportul corporal oferit de parinti la varste mai mari
- daca il iubesti cu adevarat, copilul te invata singur ce trebuie sa faci pentru el, iar binele lui va avea darul ca se rasfrange asupra amandurora;
- rolul cuvantului - al incurajarii (pana in minutul 66 unde am ajuns eu)

Bio:

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică, iar din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei”, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science”, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. 
Este tatăl a trei copii.

Cel Mare s-a facut mic

Cel Mare a ales sa vina in lume ca unul mic. N-a venit ca o fiinta eterica, sau vreun All Mighty Superman care-i nimiceste pe cei rai sa fie altora bine.
A avut trup si a avut nevoie de iubirea unui om ca sa se faca mare, Mama Sa. Trupul lui a crescut in lumea aceasta. A fost iubit de Mama Sa si a iubit-o pe Mama Sa cu iubirea care nu nimiceste, nu consuma,  nu piere, "iubirea fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov).

Daca El a venit ca un copil, inseamna ca trebuie sa ne intoarcem si sa invatam din asta. Sa ne nastem si noi din nou, curat, din lacrimile Maicii Sale si din sangele Sau varsat pentru noi, adica iubiti de parintii nostri din cer.
Suntem tare neterminati in lumea asta, pana nu ne hotaram sa ne nastem din nou, cu toate ale noastre rele si neterminate de parintii nostri.

Iata ce usor asculta duhul omului cand e copil, de cel Bun si Inalt, prin fratele sau, preotul. Tot prin trup, adica prin mana preotului, copilul primeste duh de pace.

Acasa. In Casa Tatalui meu (zicea ea si se uita cu drag la lume).

Prin unii ca acesta ne zambeste Tatal, care ne-a nascut in "lumina zambetului Fetei Sale" (Ir. Hrisostom Ciuciu, Putna).

Al nostru părinte iubitor şi frate împreună lucrător, Teofan.

Un altfel de dor dupa Dumnezeu

An Arabic Christmas Carol (Byzantine Hymn of the Nativity)

Instead of this, he made me feel / The hidden evils of my heart,

Prayer Answered by Crosses 

By John Newton

I asked the Lord that I might grow 

In faith and love and every grace, 

Might more of his salvation know, 

And seek more earnestly his face.

’Twas he who taught me thus to pray; 

And he, I trust, has answered prayer; 

But it has been in such a way 

As almost drove me to despair.

I hoped that, in some favoured hour, 

At once he’d answer my request, 

And by his love’s constraining power 

Subdue my sins, and give me rest.

Instead of this, he made me feel 

The hidden evils of my heart, 

And let the angry powers of hell 

Assault my soul in every part.

Yea, more, with his own hand he seemed
Intent to aggravate my woe, 

Crossed all the fair designs I schemed, 

Blasted my gourds, and laid me low.

Lord, why is this? I trembling cried; 

Wilt thou pursue this worm to death? 

This is the way, the Lord replied
I answer prayer for grace and faith.

These inward trials I now employ 

From self and pride to set thee free,
And break thy schemes of earthly joy, 

That thou may’st seek thy all in me.

This hymn was written as a testament to a difficult time in John Newton's life. He and his friend William Cowper had embarked on a project that was to become the Olney Hymns Collection, but not long into the project, Cowper went insane. Newton wrote that it seemed as though God was going out of his way to make life difficult for him, then realized that even through adversity, God continues to work.

Omul.

Omul modern nu mai moare, el doar se strica.
ca o masina, isi strica o roata, o inlocuieste.
ca fructele tinute de supermarket-uri de la o toamna la alta.
Se strica mana, sau piciorul, sau functia unui organ, sau.
dar, pe dinafara, omul e tot mereu acelasi, tanar si frumos. El, ca intreg, ramane acelasi.

moartea e o transformare, o trecere.
numai crestinii stiu sa se transforme.

odata cu fiecare post, fiecare crestin regreseaza dramatic, pana la varsta de o luna, de doua luni, cere dragostea mamei si a tatalui si intelege ca de fapt cere pe Dumnezeu in forma unui om, trece mai departe, greseste, se ridica, se spala, se transforma, se murdareste, se uda, se umple de noroi, se lasa ridicat de mana Tatalui sigurul care poate sa puna la loc ceea ce oamenii, mana si tatal tau, au luat definitiv, singurul care poate sa creeze lumina din ce nu este, sa-ti aduca lumina in tine, acolo, in intunericul si umbra mortii care te-au cuprins.

omul modern nu iubeste si nu nu iarta lumea din care pleaca.
...

cine a cazut si e crestin, nu stie sa se ridice - se lasa ridicat.

invata - daca mama si tatal lui i-au furat aceasta iubire - sa-si lase capul impovarat pe umarul lui Dumnezeu,
sa se lase ridicat,
iubit si inviat de Dumnezeu,

chiar si in moarte.

Ladislav Zaborsky

"N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Sursa



Autor : MARIUS IORDACHIOAIA

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o: Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA

Sa-mi aduc mereu aminte: deznadejdea vine de la "eu fac. eu pot"

Si nu in primul rand de la "fac si pot" ci de la "eu".