.... Căci iubirea în Domnul este duioasă
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am
fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori
erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în
mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.”
Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne
cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem,
mai ales cei care trăim cu rugăciunea.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a
iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe
greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios,
paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum
spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru
că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în
sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă.
Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea
omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Rafail Noica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu