Florin Caragiu: "cand nu mai ai nimic, ramane ceea ce te face viu"
Bine-cuvantarea inseamna: esti bine, ai sens, "nu traiesti degeaba", viata ta e in mainile Mele
nu te teme, nu "esti" in zadar
bine-cuvantarea e un rost, o directie buna, o integrala a fiintei tale cu rezultatul necunoscut; e in cer - dar si in tine
copiii gandesc mereu integrator, mai ales copiii foarte mici, pentru ca ei abia au sosit din regatul Imparatiei, de langa sanul Tatalui, unde totul are sens, totul are un rost, nimeni nu-i lipsit de nimic, fiinta noastra curge, e vie, adevarata si intreaga - nu asa cum se vede de aici, lipsita si flamanda si insingurata
de-aia zambesti fara sa vrei, de indata ce vezi un copil
copiii, pana nu-i prostim noi de tot - ne invata multe, multe, despre Tatal nostru din ceruri, despre cat de smerit si bun este El si cat de cumpliti si fiorosi suntem noi; si cum, doar intr-o clipa, alaturi de un copil - chiar acum si aici - putem pasi in Imparatia Tatalui, putem uita toata grozavia lumii si putem fi copii si noi, la sanul Tatalui Celui care ne-a nascut
Ca si cum cele doua lumi nu sunt, in realitate, despartite de nimic.
Atat de aproape este
din clipa in care apare, un copil ne invata cum iubeste Tatal, pentru ca nu poti sa te apropii de un copil decat lasand ale tale deoparte, toate urateniile, toate ticalosiile (care ti s-au facut sau pe care le-ai facut tu altora). de un copil nu poti sa te apropii decat in stare de jertfa de sine. parintii adevarati iubesc in stare de jertfa de sine, cu o iubire care nu asteapta nimic pentru sine.
oamenii se iubesc unii pe altii pentru un beneficiu. oricand exista un beneficiu (zice diaconul Adrian Sorin Mihalache). Oricand luam ceva pentru noi, oricand zeciuim, ca vamesul Zaheu, zidirea lui Dumnezeu, de ceva-bun-pentru-noi, pentru placerea noastra (Sf. Maxim Martusisitorul). iubirea adevarata care nu cere nimic pentru sine, e doar iubirea de copii (numai cand sunt foarte-foarte mici, pentru ca apoi ne inchipuim ca ne datoreaza nu-stiu-ce si ar trebui sa faca si ei, la randul lor, ceva pentru noi...). Mai este, spune Sfantul Porfirie, o iubire adevarata pe lumea asta, care nu cere nimic pentru sine: este iubirea de vrajmasi...
un copil care te scoala in miezul noptii sau cand ti-e lumea mai draga, continui sa-l iubesti pentru el insusi.
Poate si din cauza asta Tatal l-a trimis pe Fiul lui la noi, nu ca pe un zeu razbunator pentru rautatile pe care le traim noi aici, ci ca pe un copil...
Asa ne spune Tatal, prin copiii nostri: eu te iubesc pentru tine. Pentru tine, pentru ca "esti". Atat de putin ne ceri, Tatal nostru...? Sau atat de mult...?
Am vazut si reversul, copii mari, ajunsi adulti, cu parinti abuzivi, nesimtiti, egoisti, rai de-a dreptul. Iar ei, in lipsa oricarui sens, isi iubesc parintii "pentru ca sunt"...
Dragostea adevarata, nu vine de la oameni, vine de sus din cer.
"Smerenia este acea calitate a dragostei dumnezeiesti, care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov). Adica, fara un beneficiu pentru sine.
E iubirea in sensul, in rostul lui Dumnezeu, adica sub binecuvantarea Lui.
Cand nu mai ai nimic, ramane iubirea cu care-ai fost nascut de Tatal nostru.
Sf. Arsenie Boca: "Fiecare generatie trebuie sa raspunda la intrebarea: Cine este Dumnezeu?"
