CATEGORIILE Vietii noi [ Mitropolit Antonie de Suroj]

Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională. Dar tocmai aceasta nu este întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem o întâlnire emoţionantă cu victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se aşteaptă de la noi, este ca atunci când am înţeles răul făcut, să îl îndreptăm.

Iar întoarcerea nu se sfârşeşte aici, ci trebuie să ne ducă mai departe în procesul schimbării noastre. Întoarcerea începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. Este o mişcare crescătoare prin care noi devenim din ce în ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecăţii, aceste categorii ale căderii, întoarcerii şi dreptăţii dispar şi sunt înlocuite de categoriile vieţii noi.

Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966 (pp. 66 -67)

Sursa: Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966

Atentia este o forma de iubire. [ Maica Siluana]

Cresterea copiilor: OBEDIENTA, Supunerea [ Submission ]

Note

Am observat cu multa tristete cat de raspandita este cultura obedientei in cresterea copiilor.... 

Nu, nici macar in visele lor cele mai rele parintii n-ar crede ca-i pregatesc pe copiii lor pentru a fi niste sclavi supusi.... nu.... Dar... in realitate, ne-observandu-le nevoile din timpul cresterii, neglijandu-i, impingandu-i pana la limita la care, din disperare, sa impuna ei (prin orice mijloace) sa li se acorde atentie, ajung sa faca din ei niste mici tirani, dependenti de putere.

Copiii se invata cu placerea de-a-si exercita puterea asupra celor care cedeaza primii (submission) - adica asupra parintilor... Caci, cine in viata lor cedeaza primii, daca nu parintii.... Pana cand, in viata acestor mici control junkies intervin, unul dupa altul, personaje la fel de mici - dar cu muult mai puternice ca ei – pe care nu pot sa le supuna, si atunci, fug din fata provocarii si se refugiaza....  nu oriunde, ci, chiar langa cei al caror control il au cu certitudine, adica parintii...

Invatand prin asta ca siguranta si protectia se obtin doar de la cei pe care-i supui ….deci de la cei asupra carora poti sa-ti exerciti puterea.

Ce se intampla foarte repede ? Se intampla ca nu poti sa supui PE TOATA LUMEA. Incearca, copilul, iar atunci cand nu poate, devine supus in fata celui tare, pur si simplu pentru ca asta a vazut el la parintii lui, cand el era cei care-i supunea … Copilul copiaza atitudinile vazute la parinti, nu sfaturile lor. Atitudinea parintelui e cea pe care copilul o percepe inainte sa inteleaga cuvinte, o copiaza si va ramane cu ea mult timp in viata.  

Urmeaza apoi invatatorul ultim al copilului, calculatorul, cel mai tare - dar ultimul, pentru ca dupa el nu mai urmeaza nimeni - care-i da putere copilului … apoi, i-o retrage… si, din nou asa, intr-un ciclu morbid care creaza dependenta pentru ca se bazeaza pe putere/control - si lipsirea de putere .... 
Calculatorul: mai intai, supus - apoi stapan asupra copilului.

O dualitate care se instaleaza foarte usor, care-i va scinda sufletul copilului si-l va transforma in ceea ce nimeni nu-si doreste: in strare de obedienta fata de cel care-i furnizeaza putere (calculatorul).
Tehnicile prin care ajungem sa fim dependenti de ceva copiaza mult din copilaria noastra; asa se vede de ce nevoia de incredere a copilului e atat de mare. Un copil caruia i se da atentie si este iubit in toata copilaria lui, in toate fazele ei de dezvoltare, este un copil senin: nicio dependenta si nicio legatura oricat de complicata a lumii acesteia nu-i va lua aceasta curatenie a sufletului pe care o da incredintarea ca te stii iubit. Si inteles, pana la capat.  

Se mai intampla si invers, ca parintii sa lase copilul sa-si planga necazul pana nu mai poate (i se zice cry-it-out la nebunia asta), ca sa nici nu mai astepte ceva vreodata, de la ei. Sa fie, chipurile, "independent". Iar copilul nu mai asteapta nimic, intr-adevar, pana in momentul in care isi da seama ca "si el singur poate". Si atunci, se-ntampla nebunia: "va putea" o gramada de lucruri, pe care niciodata nu le va impartasi cu parintii, pentru ca, nu-i asa, parintii i-au transmis de mult mesajul: descurca-te singur !

SOLUTIA

Daca atentia si increderea mea sunt lucrurile pe care le doreste copilul - nu sa ma controleze, sa ma aiba la degetul lui mic - atunci sa le obtin, sa le invat, sa le caut – chiar daca nu stiu inca unde le gasesc. Sa ma intreb, daca le-am pierdut: unde le-am pierdut – si de ce ? Daca copilul meu nu e inconjurat de atentie si incredere adevarata, vie, sanse mari sunt ca sa le caute acolo unde nu sunt. Si, sa ramana vesnic fara ele.

Cresterea copiilor: Nevoile copiilor si dorinta lor de control / PUTERE asupra noastra

Note


Dorinta de control : parintele, obosit, saracul, sau din alte cauze, nu "vede", nu observa sau nu simte ca copilul lui are nevoi noi, pe care singur nu si le poate implini; si atunci, bietul copil face si el ce stie: cere  ajutor de la singura lui sursa sigura de mangaiere, care este parintele - nu bona sau bunica.

Toate nevoile copiilor se raporteaza la parinte, si isi cer implinirea de la parinte, asta e un dat al firii noastre de oameni. Sursa binelui e parintele.
Cand parintele nu mai poate furniza binele, copilul incearca diverse tactici de atragere a atentiei asupra lui (de fapt, asupra nevoilor lui). Culmea e ca, de fapt, aceste tactici sunt invatate tot de la parinte : prelungirea unui moment neplacut, de exemplu, de cate ori n-a obosit copilul saracul sa strige dupa noi cand avea o nevoie si noi nu o intelegeam...? Prelungirea, de catre copil, a unui moment neplacut - de data asta pt. parinte - se transforma in tactica, apoi, in metoda: daca urli suficient de mult, la sfarsit e posibil sa obtii "ceva".

Alta tactica, mult mai soft, apare mult inaintea celei de sus, de indata ce copilul invata legatura cauza-efect: eu fac asta, atunci tu reactionezi asa. E pur si simplu o tehnica de invatare. Noua ni se pare ca e o tehnica manipulativa (a copilului asupra noastra), dar de fapt e o pura tehnica de invatare; ea il va ajuta mai departe sa actioneze : daca eu fac 2 pasi singur si cad la al 3-lea, atunci trebuie sa fac toata chestia asta cat mai aproape de (un) parinte, care sa ma ridice cand cad.

Cand cineva nu e suficient de abil sa inteleaga nevoile copilului, le va percepe ca pe o incercare de control asupra sa, si nu e deloc departe de adevar; copilul gandeste: daca e asa de greu sa te fac atent la ce vreau eu, atunci trebuie sa fac ceva sa te am mereu langa mine, pt. ca atunci cand apare nevoia pe care o am (si care ma sperie pt. ca nu stiu s-o implinesc), sa faci tu ceva ca s-o-mplinesti.

Nezazul cu acest copil (eu am fost un copil exact ca in poza asta) este ca va invata ca "el poate"; ca se poate baza numai pe el in lumea asta, de fapt pe puterea lui. Va deveni un consumator de putere asupra parintilor lui, dar si asupra altora, si nu va vedea viata decat in termeni de putere: pot eu controla lucrul asta ...? Daca nu-l pot controla - il abandonez. Cu timpul, va abandona din ce in ce mai multe lucruri bune si frumoase, in favoarea celor pe care le poate controla (si care vor deveni din ce in ce mai putine): computerul, jocurile pe computer, si, in general, orice iti ofera "putere,  IMEDIAT".


Nu va fi un cuceritor, nu va fi un luptator. Paradoxul este ca acest copil iubitor de putere/ si control, se va refugia imediat in viata sub fusta oricarui furnizor de putere, oricat de mica ar fi ea (aceasta putere), deci se va pune el insusi, din proprie vointa - sub controlul cuiva...

"Trebuie"

Nu va fi un cuceritor, un luptator, pentru ca va trai tot timpul sub imperiul fricii ca va pierde controlul/puterea - deci afectiunea sigura, garantata de putere. Va fi robul cauzalitatii (daca fac asa, trebuie sa se intample asa), nu va sari niciodata din schema ei rigida.
"Trebuie" va dicta viata lui si a celor din jurul lui. "Trebuie" sa fiu perfect ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa plang mereu ca sa obtin atentia ta .... "Trebuie" sa sufar din toate corzile sufletului meu ca sa-mi dai atentie .... ca sa te uiti la mine !

Cresterea copiilor: Atasament sanatos versus Atasament bolnavicios

Atasamentul sanatos este ca o simbioza: ambele organisme se hranesc [ primesc beneficii ] din relatia lor;
Atasamentul bolnav este o parazitoza: unul il consuma pe celalalt.

L-am cautat pe Dumnezeu in oameni - apoi in carti, idei si simboluri ...

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea.

Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.

Şi atunci L-am auzit spunându-mi:

Îndrăzneşte să înţelegi că Eu te iubesc !

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, 2000, p. 219)

Să fie un NU blând, cu înțelegere pentru sufletul tău obosit de durere

Cea mai frumoasa poveste adevarata de Craciun, pentru mine, anul asta

Vi-l dau spre bucurie şi binecuvântare pe fiul nostru de 24 de ani – Sebastian

Vi-l dau spre bucurie şi binecuvântare pe fiul nostru de 24 de ani – Sebastian, ca sfântul care a îndurat martiriul de două ori. Autist sever, nonverbal, cu perioade acum intermitente, dar au fost şi ani în şir fără pauză, de crize paroxice şi suferinţe atroce. Vi-l dau („Vezi aici pe braţul meu/ Ţi-l aduc pe Dumnezeu”) spre binecuvântare şi bucurie, căci ştiu că e cuprins de multă vreme în rugăciunea Cuvioşiei voastre. Sebastian care „nu înţelege ce i se vorbeşte” şi „nu îl mai interesează nimic” petrece cam 75% din starea de veghe în faţa icoanelor „vorbind” cu Dumnezeu. Noaptea, pe întuneric, treaz, se întoarce de-a curmezişul patului cu ochii spre icoana cu Punerea în mormânt. Şi din când în când îl auzim - atât de rar! - râzând. Şi dăm slavă Mângâietorului că Sebastian ne ţine treji cu chicote şi nu cu urlete. Se duce pe întuneric în bucătărie şi se clatină de pe un picior pe celălalt în faţa icoanei Maicii Domnului „dând din aripioare” (mâini) - stimming, calmare prin ticuri. În casă avem şi cărţi cu benzi desenate, frumos colorate, imagini şi multe reviste care l-au interesat când era mic. Nu le acordă atenţie. Vine în sufragerie şi el, care nu poate susţine contactul vizual decât în scurte străfulgerări, îl priveşte pe Doamne ore în şir, se ridică şi vine în faţa icoanelor cu faţa înălţată spre ele. Ieri, când l-am scos la aer, s-a întors din uşă şi s-a mai uitat încă o dată la icoana Sfintei Treimi. Binecuvântaţi fie cei ce le-au pictat, sau făcut. Binecuvântaţi fie cei ce ni le-au dăruit, Slăvit fie Numele Domnului!

M-am gândit, măicuţă dragă, cum pot să vă mulţumesc pentru răspunsul pe care mi l-aţi dat şi mi-au venit în minte ochii lui Sebastian privind spre Slava Nemărginită a lui Dumnezeu.
Sunt şi eu unul dintre mulţii „seminarişti” necunoscuţi Cuvioşiei voastre, care Îl roagă pe Dumnezeu să îl înveţe iertarea. M-aţi învăţat cum să mă rog, cum să tac şi să ascult răspunsul, cum să binecuvântez, cum să-L rog pe Iisus să mă înveţe cum să iubesc, cum să-L aduc pe Domnul în viaţa mea. S-au întâmplat şi multe micro-minuni în viaţa mea.

Mie mi s-a arătat Domnul, ca „Iisus boierul” cel al lui Nicolae Steinhardt, dăruindu-mi o bucurie copleşitoare, de neînchipuit, pe care nu am mai aşteptat-o, sau cerut-o în viaţa această. Deschizând prin Sebastian, spre el şi spre mine o inimă care ne-a uitat 22 de ani. Prietenul atât de drag care ne-a uitat. Când am auzit cuvântul „Frate” de la prietenul care ne-a uitat complet multă vreme, am simţit dorul arzător să dau oricui îmi iese în cale o bucăţică din Bucuria ce ne-a trimis-o Tatăl, făcându-ne conductorii prin care circulă în lume, printre oameni, Dragostea Lui. Prietenul drag din liceu, fratele meu, naşul nostru, deşi nu crede (încă) a devenit cu adevărat părintele meu spiritual, conducându-mă spre Domnul cu un singur cuvânt. M-a ridicat la Cer. Pentru scurtă vreme am respirat toată dulceaţa descrisă de Gura de Aur a Hrisostomului când îi scria diaconiței Olimpiada despre negrăita frumuseţe a prieteniei dintre oameni, care vine de dincolo de noi. Dar „muzica”, zgomotele acestei lumi au fost mai puternice pentru el şi am re-trăit din nou, la fel ca în tinereţe şi tulburarea Sfântului Apostol Pavel. „N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu[...] Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dar faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana”.

Lucrând iertarea, am învăţat să-l aduc în faţa Domnului în rugăciune tainică, să-l binecuvântez, să-i mulţumesc, să-i deschid uşile Raiului cu tot ce reuşesc să fac bine altora, să schimb în mine, cu bucuria, mângâierea şi sprijinul pe care din când în când îl pot aduce altora mai necăjiţi ca mine şi pe care le trec toate în contul lui. Am credinţa nebună că, prin rugăciune, binecuvântare şi lucrarea poruncilor cât voi putea, îl voi împinge în Rai. Tristeţea, dorul meu, lacrimile mele, dragostea fraternă i le încredinţez lui Dumnezeu, Care de atunci m-a învăţat să văd ca frate pe orice om întâlnit şi să încerc să-l adăpostesc la mine în inimă. Iar oamenii necăjiţi, încercaţi şi tulburaţi au început să mă găsească, să caute mângâiere, o ureche care să-i asculte, un cuvânt (cele învăţate de la Cuvioşia voastră). Şi L-am auzit pe Domnul vorbindu-mi: „Te-am învăţat cum să fii prieten, pentru cei pe care-i trimit acum la tine, pentru cei care au cu adevărat nevoie de un prieten, pentru cei care plâng că «nu au om». Dacă alţii ţi-au stins lumina ca să nu-l mai vadă pe fiul tău Sebastian, sau pe tine, din întuneric vei vedea mai bine pe cei care sunt singuri şi au nevoie de mângâiere".

Puţin înainte de ce v-am povestit, o depresie răvăşitoare cu care încă mă mai lupt... Acum îmi dau seama cu stupoare... cu bărbăţie (nu-mi fie a mă laudă), în ciuda faptului că am plâns greutatea mea în lacrimi, m-a sfărâmat în bucăţi. Slavă Celui de Sus! Căci nu am pierdut nicio bucăţică şi L-am chemat să mă adune la loc - bine de data asta. Aşa cum vrea El şi nu cum aş vrea eu. A fost şi este şansa vieţii mele. Locul naşterii mele la Viaţă în sânge, lacrimi şi dureri. Deşi durează de aproape trei ani şi nu a trecut, căci încă mai am lecţii de învăţat, am primit în schimb de curând şi bucuria Prezenţei. L-am auzit pe Gheronda Paisie (la care am multă evlavie) cântând în Cer cu îngerii şi am desfăcut palma ca să-mi ia mâna într-a lui şi să îmi pună braţul pe umeri cum făcea cu cei care-i căutau sfatul. Am simţit de curând cum Iisus pune umărul lângă al meu şi îmi ușurează povara Crucii şi îmi spune blând „Sunt aici, cu tine”. L-am văzut pe Sebastian cu perioade de ameliorări semnificative în care a putut să îşi mărească timpul de stat în biserică de la câteva minute la o Liturghie întreagă, l-am văzut liniştindu-se în biserică, zâmbind, înseninându-se, cu grimasele şterse de pe faţă, cu ochii sclipind. Şi am înlocuit rugăciunile de cerere, cu cele de binecuvântare, mulţumire şi slavă.

Cu recunoştinţă şi dragoste întru Hristos,
Teodor/Doruțu - doar un copil

COPILUL MEU DRAG, TEODOR, DORUȚU,

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!
Mulțumesc pentru Sebastian!
Mulțumesc pentru durerile pe care mi le-ai împărtășit!
Mulțumesc pentru că ai ales să te naști din lacrimile și sângele durerilor tale!
Mulțumesc pentru că exiști!
Mulțumesc și te rog: spune nu depresiei cu fiecare fir de răsuflare. Să fie un NU blând, cu înțelegere pentru sufletul tău obosit de durere, dar și hotărât să ceri de la Domnul ca bucuria Lui cea sfântă să te mângâie atât în taina inimii, cât și prin cele din jurul tău.
Iar când te afunzi în durere, adun-o cu cât mai mult drag poți și fă din ea vasul milostivirii Domnului.
Sebastian contemplă Acolo și mila și frumusețea Domnului. Ce simte și trăiește el fără a putea pune în cuvinte și gesturi, trece în viața voastră și în lume ca o mângâiere pe care mintea noastră nu o poate pricepe, dar o poate trăi și contempla.
Vă îmbrățișez cu lacrimi și rugăciune, pe tine, pe soția ta (delicat prezentă pentru mine) și pe Sebastian. Îmbrățișându-vă pe voi, Îl îmbrățișez pe Domnul, Care vă ține atât de strâns în Brațele Sale părintești încât nu vă pot despărți.

Maica Siluana