Sfarsitul istoriei, sfarsitul nelinistii noastre (I)

Sensul

Din punct de vedere istoric iertarea păcatelor este imposibilă

Fr. Stephen Freeman

octombrie 23, 2017

Există un proverb din perioada sovietică care spune că: „Istoria este greu de prezis.” Re-scrierea istoriei a fost o acțiune politică normală – suficientă pentru a provoca proverbul. Studenții în istorie sunt fără îndoială conștienți de faptul că rescrierea este sarcina constantă a lumii academice moderne. Istoria americană și cea mondială pe care am învățat-o (din anii anii 1950 la școală) diferă foarte mult de istoria pe care au învățat-o copiii mei. Unele re-scrieri au fost mult așteptate – în timp ce altele au fost mai îndoielnice.

Desigur, rescrierea nu este un fenomen recent. Poemul Aeneid al lui Virgil a fost un efort de a rescrie istoria, oferindu-i Romei o poveste pentru rivaliza cu Iliada și Odiseea Greciei. Reforma protestantă a devenit o dezbatere nu numai despre dogmă, ci și despre interpretarea istoriei și a Bisericii. Creșterea numărului de studii istorice din perioada modernă, care pun sub semnul întrebării convingerile tradiționale cu privire la veridicitatea istorică a Scripturilor, a creat tulburare în creștinismul modern. Multe din dezbaterile care pătrund în creștinism în prezent se referă la întrebări despre istorie și interpretare istorică. Pe măsură ce dezbaterile au crescut în intensitate, istoria devine din ce în ce mai greu de prezis.

Aș sugera că e o greșeală să descriem creștinismul ca o religie „istorică”, în ciuda realității spațiu-timp a evenimentelor sale centrale. Este mai corect să descriem creștinismul ca o religie „eshatologică” – credința că sfârșitul tuturor lucrurilor – împlinirea timpului și a istoriei – a intrat deja în spațiu și timp și a inaugurat un alt mod de existență. Mai simplu, pe limbajul Evangheliei: s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.

Evenimentele istorice (în modul nostru modern de gândire) fac parte din marele scenariu cauză și efect. Văzută în acest fel, istoria devine realitatea fixă și neschimbată, evenimentele ei înfăptuirea de nestrămutat a planului lui Dumnezeu. Cu acest gând vine căutarea îngrijorătoare pentru a afla „ce s-a întâmplat”, precum și argumentele și îndoielile neîntrerupte care apar în mod inevitabil. Această viziune așează spațiul și timpul mai presus. Dumnezeu poate interveni și acționa în acest context, însă realitatea spațiului și a timpului rămâne stadiul definitiv al existenței.

O zonă destul de sinuoasă în cadrul acestei înțelegeri este puterea unei singure vieți istorice. Semnele de pe marginea drumului din sudul Statelor Unite ale Americii pun întrebarea: „Dacă ai muri în seara asta, știi undeți vei petrece veșnicia?” Gândul supărător în această privință este că acțiunile care au avut loc pe o perioadă de șaptezeci sau mai mulți de ani stabilesc rezultatul fix al eternității. Astfel istoria triumfă asupra eshatonului.

În opinia mea, aceasta este o inversare a lucrării de mântuire. Istoria exercită un fel de tiranie în viața noastră. Greșelile pe care le facem și consecințele care se extind dincolo de ele ne amenință să fim legați de trecut. Ne gândim la noi înșine ca produs al trecutului, modelați și formați de ceea ce a fost. Istoria noastră controlează destinul nostru, bântuind fiecare mișcare și decizie.

Povestea mântuirii noastre este eliberarea de tiranie, dezlegarea și distrugerea a ceea ce ne leagă. Așa cum Hristos a călcat cu moartea pe moarte, așa a călcat în picioare stăpânia istoriei. Venirea Împărăției lui Dumnezeu este intrarea în istorie, în spațiu și timp, a libertății fără de timp a veșniciei. Sfârșitul tuturor lucrurilor nu este rezultatul a ceea ce a fost înainte. Sfârșitul nu aparține istoriei.

Scripturile plasează sfârșitul în afara istoriei. Este o realitate transcendentă care atrage toate lucrurile spre sine. Hristos este descris ca fiind „Începutul și sfârșitul”. El este revelarea sfârșitului tuturor lucrurilor, scopul pentru care au fost create toate lucrurile și punctul către care se mișcă toate lucrurile:

„El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinţei Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos;” (Efeseni 1: 9-10)

Învățăturile multor sfinți părinți sunt destul de clare în acest sens. „Cauza” existenței noastre este în sfârșitul nostru, nu în începuturile noastre. Acest lucru este descris uneori cu termenul aristotelic, telos, iar alteori ca logos al persoanei noastre (în special de către Sfântul Maxim). Acest lucru este valabil mai ales atunci când ne gândim la întreaga creație. Umanitatea este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică acel chip și asemănare care este scopul (rațiunea) existenței noastre. Creația însăși ar trebui văzută ca fiind creată după chipul și asemănarea Împărăției lui Dumnezeu, un chip și o asemănare care se va împlini când i se va da adevărata sa libertate:

„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8: 20-21)

Această „eliberare de robie” este tocmai aceea la care se referă Hristos atunci când vorbește în Nazaret:

„Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului».” (Luca 4, 17-19)

Când Ioan Botezătorul a trimis o întrebare lui Iisus, pentru a fi sigur că El era Cel care trebuia să vie, Hristos a repetat acest pasaj:

„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11, 4-6)

Acestea sunt o descriere a „semnelor” venirea Împărăției Cerurilor în lume. Lucrurile sunt rânduite după dreptate și sunt descoperite a fi ceea ce au fost întotdeauna intenționate să fie. Sfârșitul lor este dezvăluit.

Moartea este verdictul istoriei. Viața din morți este verdictul Împărăției lui Dumnezeu. Ca istorie pură, iertarea păcatelor este imposibilă: ceea ce am făcut, am făcut. Numai libertatea care este dată din afara istoriei poate transforma și distruge robia pe care istoria încearcă să o pună asupra noastră. Ca atare putem spune:

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Cor. 5, 17)

„Noua creație” este tocmai „cerul nou și pământul nou” la care se face referire în Apocalipsa Sfântului Ioan. Ca atare, nu putem „progresa” spre un astfel de scop: sfârșitul există deja.Rămâne doar ca sfârșitul să se descopere.

Hristos intră în istorie prin Întrupare. Pântecele Fecioarei există în spațiu și timp. Dar, prin faptul că Hristos (care este sfârșitul) este chiar Acela care este conținut în acel pântec, uterul însuși este transformat. Devine „mai încăpător decât cerurile”. Ea a cărei pântece devine „mai cinstit decât heruvimii și mai mărit fără de asemănare decât serafimii”. Aceasta realitate eshatologică intră în lume și face reale și adevărate acele lucruri despre care se vorbește ca alegorie. Arca lui Noe este un „chip” al Fecioarei Maria (pentru că acolo se manifestă prezența lui Dumnezeu), dar este și Fecioara Maria, pentru că ceea ce o face să fie Fecioara și Maică a lui Dumnezeu, același lucru face și Arca să fie locul prezenței slavei Sale.

Având în vedere toate aceste lucruri, Sf. Pavel ne îndepărtează atenția de la istorie și de legile ei de cauză și efect:

„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.” (Col. 3, 1-4)

Apostolul produce confuzie asupra unei existențe pur istorice. Noi „am fost” crescuți împreună cu Hristos. Viețile noastre „sunt ascunse” cu Hristos în Dumnezeu. Viața noastră „se va descoperi”. În Hristos Iisus, Împărăția lui Dumnezeu a venit în lume. Se dezvăluie deja în mijlocul nostru.

Pr. Stephen Freeman

Sursa: GloryToGodForAllThings | The End of History

Publicat de Claudiu în Timpul

https://parintelestephen.wordpress.com/2017/10/23/din-punct-de-vedere-istoric-iertarea-pacatelor-este-imposibila/

Momente de gratie: "Pregate per me..."

Un Padre, un parinte bun si iubitor ca parintele nostru de la Iasi ("Al vostru parinte iubitor si frate impreuna-rugator, Teofan"), un frate care aproape ne cere umil iertare pentru departarea dintre noi, sarutand el primul crucea lui Nifon. Ma simt frustrata ca Biserica noastra nu vorbeste despre toate intamplarile astea minunate. Sau, poate e mai bine sa nu vorbim, sa tacem. E atata vorbire in jurul nostru, incat, poate ca vorbirea nu trebuie sa atinga miracolul acestei intamplari. Vorbirea noastra nu mai e curata, nu mai poate sa atinga starea de gratie a lui "acum", e plina de razmerite si lupte din trecut si din viitor, vorbirea noastra e moarta pentru ca nu mai spune de fapt nimic. Asa cum credeam eu ca e moarta limba latina - si uite cat de vie e, in sufletul acestui mare Parinte al credinciosilor catolici si greco catolici.
Am crezut mereu ca democratia e necesara pentru ca nimeni nu e intreg, nimeni nu poate sa-si fie suficient lui insusi, nimeni, in lumea asta, nu poate in mod real, fara sa fie silit de ceva, sa stea cu cel care-i e impotriva la masa, sau sa lucreze cu el pentru un scop, fara sa vrea sa-l elimine. Pentru ca-n lumea asta nu putem fi intregi, asa cum suntem impreuna cu Iisus. Dar acum vad ca nu mai e nimic care sa ne desparta, nimic care sa ne completeze, cu Dumnezeu suntem toti intregi si Fii ai Tatalui si iubiti nespus de Tatal nostru,
... precum "ale noptii stele"...

Am castigat o inima mai larga, mai mare, pentru ca acum "suntem impreuna", si in ea Dumnezeu poate sa puna daruri mai multe si mai mari, peste masura noastra si a fiecaruia dintre noi, in parte. Iar pentru a castiga aceasta intamplare, parca noi, ortodocsii, n-am facut nimic special... ... decat, poate, o mare Catedrala a Neamului nostru, in care am aflat abia acum ca salasluia nevazut, darul lui Ioan Paul al II-lea...
... cel care-a spus, in anii de frica: "Nu va temeti! ..."

Tu, Dio, Padre, Parinte al nostru din ceruri: pazeste-ne acum de furia celui rau, care n-a suferit niciodata in istorie ca oamenii sa se descopere ca frati ai Fiului Tau si sa Te iubeasca pe Tine mai presus de toate.

● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

Diaconul Sorin Mihalache ● Mamă eu cresc! Tu ce faci ● München

- nevoile esentiale ale copiilor: dragoste (atingere), incredere (incurajare) si interactiune
- cat de importanta e atingerea pentru formarea rabdarii, a atentiei, a resistentei la stres, a unui atasament sigur [INTREBAREA MEA: daca se pierde aceasta fereastra de oportunitate pt. formarea lor, se mai pot forma ulterior, si cat de stabile vor fi acestea daca n-au fost formate la timpul lor. Trebuie urmarita inregistrarea pana la intrebari si raspunsuri].
- descoperiri stiintifice recente care explica ce se intampla cand un copil are parte (sau nu are parte) de atingere pana la 1 an;
- si copilul si cel care ofera atingerea, mama sau ingrijitorul, primesc impreuna echilibrare emotionala
- atingerea si suportul corporal oferit de parinti la varste mai mari
- daca il iubesti cu adevarat, copilul te invata singur ce trebuie sa faci pentru el, iar binele lui va avea darul ca se rasfrange asupra amandurora;
- rolul cuvantului - al incurajarii (pana in minutul 66 unde am ajuns eu)

Bio:

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică, iar din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei”, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science”, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. 
Este tatăl a trei copii.

Cel Mare s-a facut mic

Cel Mare a ales sa vina in lume ca unul mic. N-a venit ca o fiinta eterica, sau vreun All Mighty Superman care-i nimiceste pe cei rai sa fie altora bine.
A avut trup si a avut nevoie de iubirea unui om ca sa se faca mare, Mama Sa. Trupul lui a crescut in lumea aceasta. A fost iubit de Mama Sa si a iubit-o pe Mama Sa cu iubirea care nu nimiceste, nu consuma,  nu piere, "iubirea fara intoarcere asupra-si" (Sf. Sofronie Saharov).

Daca El a venit ca un copil, inseamna ca trebuie sa ne intoarcem si sa invatam din asta. Sa ne nastem si noi din nou, curat, din lacrimile Maicii Sale si din sangele Sau varsat pentru noi, adica iubiti de parintii nostri din cer.
Suntem tare neterminati in lumea asta, pana nu ne hotaram sa ne nastem din nou, cu toate ale noastre rele si neterminate de parintii nostri.

Iata ce usor asculta duhul omului cand e copil, de cel Bun si Inalt, prin fratele sau, preotul. Tot prin trup, adica prin mana preotului, copilul primeste duh de pace.

Acasa. In Casa Tatalui meu (zicea ea si se uita cu drag la lume).

Prin unii ca acesta ne zambeste Tatal, care ne-a nascut in "lumina zambetului Fetei Sale" (Ir. Hrisostom Ciuciu, Putna).

Al nostru părinte iubitor şi frate împreună lucrător, Teofan.

Un altfel de dor dupa Dumnezeu

An Arabic Christmas Carol (Byzantine Hymn of the Nativity)

Instead of this, he made me feel / The hidden evils of my heart,

Prayer Answered by Crosses 

By John Newton

I asked the Lord that I might grow 

In faith and love and every grace, 

Might more of his salvation know, 

And seek more earnestly his face.

’Twas he who taught me thus to pray; 

And he, I trust, has answered prayer; 

But it has been in such a way 

As almost drove me to despair.

I hoped that, in some favoured hour, 

At once he’d answer my request, 

And by his love’s constraining power 

Subdue my sins, and give me rest.

Instead of this, he made me feel 

The hidden evils of my heart, 

And let the angry powers of hell 

Assault my soul in every part.

Yea, more, with his own hand he seemed
Intent to aggravate my woe, 

Crossed all the fair designs I schemed, 

Blasted my gourds, and laid me low.

Lord, why is this? I trembling cried; 

Wilt thou pursue this worm to death? 

This is the way, the Lord replied
I answer prayer for grace and faith.

These inward trials I now employ 

From self and pride to set thee free,
And break thy schemes of earthly joy, 

That thou may’st seek thy all in me.

This hymn was written as a testament to a difficult time in John Newton's life. He and his friend William Cowper had embarked on a project that was to become the Olney Hymns Collection, but not long into the project, Cowper went insane. Newton wrote that it seemed as though God was going out of his way to make life difficult for him, then realized that even through adversity, God continues to work.

Omul.

Omul modern nu mai moare, el doar se strica.
ca o masina, isi strica o roata, o inlocuieste.
ca fructele tinute de supermarket-uri de la o toamna la alta.
Se strica mana, sau piciorul, sau functia unui organ, sau.
dar, pe dinafara, omul e tot mereu acelasi, tanar si frumos. El, ca intreg, ramane acelasi.

moartea e o transformare, o trecere.
numai crestinii stiu sa se transforme.

odata cu fiecare post, fiecare crestin regreseaza dramatic, pana la varsta de o luna, de doua luni, cere dragostea mamei si a tatalui si intelege ca de fapt cere pe Dumnezeu in forma unui om, trece mai departe, greseste, se ridica, se spala, se transforma, se murdareste, se uda, se umple de noroi, se lasa ridicat de mana Tatalui sigurul care poate sa puna la loc ceea ce oamenii, mana si tatal tau, au luat definitiv, singurul care poate sa creeze lumina din ce nu este, sa-ti aduca lumina in tine, acolo, in intunericul si umbra mortii care te-au cuprins.

omul modern nu iubeste si nu nu iarta lumea din care pleaca.
...

cine a cazut si e crestin, nu stie sa se ridice - se lasa ridicat.

invata - daca mama si tatal lui i-au furat aceasta iubire - sa-si lase capul impovarat pe umarul lui Dumnezeu,
sa se lase ridicat,
iubit si inviat de Dumnezeu,

chiar si in moarte.

Ladislav Zaborsky